class="">Mihai Măniuţiu: „Explorez «divertismentul metafizic»“

Mihai Măniuţiu a adus la Teatrul Odeon din Bucureşti un musical cu un text foarte viu, „Viaţa-i mai frumoasă după ce mori“, o producţie a Teatrului „Tomcsa Sándor“, Odorheiu Secuiesc. Directorul Teatrului Naţional din Cluj-Napoca vorbeşte despre cărţile pe care tocmai le-a scris, despre o trupă pe care a adus-o la potenţial maxim şi despre preocuparea pentru „divertismentul metafizic“.

un interviu de Dan Boicea

Aţi fost prezent În Festivalul Naţional de Teatru cu un musical, un gen prea puţin reprezentat În peisajul teatral românesc, dar pe care Îl popularizaţi din ce În ce mai mult, prin montările dumneavoastră. Aşadar, aţi adus la Bucureşti „Viaţa-i mai frumoasă după ce mori“, dar publicul poate vedea la Teatrul Naţional din Iaşi „Domnul Swedenborg vrea să viseze“, „Fun“ la Teatrul „Aureliu Manea“ din Turda, „Don Quijote“ la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş, „Leonce şi Lena“ la Teatrul „Regina Maria“ din Oradea. De ce acest interes crescut pentru musical, În ultima perioadă?

Mihai Măniuţiu: Am fost prezent În FNT cu o formă de teatru-cabaret, pe texte scrise de mine… şi rescrise, recombinate special pentru actorii trupei din Odorheiul Secuiesc. Atracţia pentru inserarea substanţială a muzicii În spectacolul teatral nu vine de ieri, de alaltăieri, dar e adevărat că s-a accentuat În ultimul timp.

În urmă cu destul de mulţi ani, am făcut „Electra“, după Sofocle şi Euripide, cu Grupul Iza din Maramureş, căutând să văd În ce măsură putem găsi forme actuale ale tragediei muzicale eline. De vreo doi-trei ani explorez mai ales ceea ce aş numi divertismentul metafizic. Nu mă feresc de aspectul divertismental al teatrului, atâta timp cât el nu elimină exigenţa performanţei maxime.

Iar muzica este un vehicul ideal În cazul abordării unor teme dificile sau grave.Voi continua, probabil, pe această direcţie şi În anii următori, deoarece acest tip de căutare e fertilă şi Îmi reÎmprospătează pofta de lucru, având şi şansa de a transforma repetiţiile În exerciţii de plăcere, de bucurie.

Împachetati realităţi dure În ambalajul dulce al musicalului. Credeţi că vă ajută şi pe dumneavoastră să suportaţi mai uşor durerea, atunci când vă uitaţi pe fereastră şi vedeţi, zi de zi, anumite stări ale degradării În România, despre care spuneaţi că este o „ţară bezmetică, dar pe care o recunosc şi În care mă recunosc“.

Teatrul e pentru mine un fel de tunel magic, un tunel al suprarealităţii În care trăiesc mai intens decât afară, În gările şi haltele unde ies din tunel şi respir aerul de la suprafaţă. Revin Însă Întotdeauna În tunel, În tunelul meu, care are legături secrete cu Mediterana, cu Insulele greceşti, cu teritoriile fantasmatice ale tragediei eline.

„Ce-ţi trebuie ca să devii mare? Numai trei lucruri: Noroc, noroc şi noroc“, punctati Într-un interviu, dublând practic ce spunea şi Marcel Iureş, că la baza muncii stă norocul. Ce a Însemnat acest noroc În cariera dumneavoastră, cum s-ar traduce el?

La baza muncii stau talentul, intuiţia, geniul meseriei, sacrificiul şi capacitatea de a extrage satisfacţie şi bucurie din efortul uneori uriaş pe care Îl faci. Apoi vine combinaţia „noroc, noroc, plus noroc“, care poate aduce rezonanţă naţională, europeană sau internaţională muncii actorului, scenografului sau regizorului. În ce mă priveşte, am avut norocul să colaborez de timpuriu cu oameni de teatru care m-au ajutat să ajung la mine Însumi, care au avut generozitatea de a-mi netezi drumul spre sursa energetică din care mă alimentez şi azi.

„Când scriu, trebuie să scriu pentru că e ca şi cum aş face febră. Trebuie să scot virusul care e În mine prin scris“, mărturiseaţi. Care este virusul momentului, pe care Îl veţi scoate În următorul titlu de carte?

Chiar zilele astea fac corectura finală la două cărţi care vor apărea la Editura Charmides. Un volum de poeme, intitulat „Vertij“ şi un volum de proze, numit „Frontiera“. În martie-apr 2015, la Humanitas, o să public, cred, o culegere mai amplă din prozele pe care le-am scris În ultimii ani. Acum mă pregătesc să particip În FNT. Dacă mă zăriţi pe acolo, Înseamnă că sunt bine-mersi şi n-am făcut Încă febră.

Simţiţi că volumele dumneavoastră publicate au ajuns acolo unde trebuia? Au fost citite/Înţelese de cine trebuia?

Nu, cu rare excepţii, nu – şi asta din pricina distribuţiei defectuoase, la scară naţională, a cărţii de ficţiune a autorilor români. Sunt infinit mai multe librăriile unde nu au intrat niciodată cărţile mele decât cele care le-au găzduit.

Spuneaţi că actorul este o enigmă pentru dumneavoastră şi că nu Înţelegeţi cum poate fi talentat de la 7 la 9 şi cum poate scoate poemul pe loc, pe scenă, indiferent de dispoziţia În care se află atunci. Marcel Iureş a fost primul dumneavoastră exemplar de studiu. Pe cine, dintre actori, mai studiaţi acum şi ce cercetaţi la ei?

Uimirea mea a rămas aceeaşi, chiar dacă am scris cărţi despre asta sau am dezvoltat tehnici, pe care le predau, ca profesor, tehnici de „ademenire“, de provocare a inspiraţiei. Marcel Iureş, da, a Însemnat foarte mult pentru mine, şi Gina Patrichi, şi Irina Petrescu, şi Marian Râlea, şi mulţi alţii, care mi-au Îngăduit să pătrund În intimitatea lor şi să cunosc procesele de creaţie actoricească dinăuntru.

Aţi regizat peste 90 de spectacole. Ce a rămas În urmă, ce s-a depus În dumneavoastră, ce v-au Învăţat experienţele de lectură, lucrul cu actorul, contactul cu publicul?

La Întrebarea asta răspund, eventual, spectacolele şi cărţile mele. Eu ştiu doar că am chef să continui să scriu şi să regizez, dacă zeii mi-o vor Îngădui…

Ce s-a Întâmplat fundamental la Teatrul Naţional din Cluj, de când sunteţi manager acolo, şi ce a Întarziat să se Întâmple?

S-a Întâmplat că trupa a atins cote de valoare pe care puţini credeau că le poate atinge Într-un timp atât de scurt. Acum o săptămână, de pildă, regizorul Alexandru Dabija a declarat public că, după părerea lui, trupa TNCluj este cea mai bună din ţară. Ce nu s-a Întâmplat… păi, de pildă, dublarea bugetului instituţiei, astfel Încât să o pot duce acolo unde visez că aş putea-o duce.

Sunteţi Distinguished Professor la Departamentul de Dramă al Universităţii din Irvine, California (USA) şi prof. dr. la Facultatea de Teatru şi Televiziune a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Ce este diferit În abordările dumneavoastră, ca profesor, aici şi acolo?

În ţară predau regie, În California doar actorie. În SUA, disciplina studenţilor este exemplară şi toţi sunt decişi să ia zece piei de pe tine. E fascinant şi epuizant. La noi, nu rareori, un aer de lejeritate balcanică domină În relaţiile student-profesor.

O imagine a teatrului românesc

Cum vi se pare teatrul românesc În 2014, privindu-l prin filtrul selecţiei pe care a făcut-o Marina Constantinescu pentru Festivalul Naţional de Teatru?

Nu cunosc marea majoritate a spectacolelor selecţionate. Aşa, În general, aş zice (riscând, deoarece nu am o viziune exhaustivă sau suficient de amplă) că teatrul românesc e destul de divers, oarecum dinamic (nu Însă hiperdinamic şi novator) şi, din păcate (nu numai din vina lui), cu prea puţine deschideri spre internaţional.

În ce priveşte FNT, am crezut (chiar şi atunci când nu am fost selecţionat) că regula jocului trebuie respectată. De vreme ce formatul Festivalului se bazează pe figura centrală a selecţionerului unic, eventualele noastre „selecţii particulare“ nu Îşi au rostul.

Eu, unul, Îi acord Întreg creditul meu Marinei Constantinescu, care e o analistă teatrală fină şi un om dintr-o bucată, care nu a făcut şi nu face jocuri subalterne, ci se lasă condusă de intuiţia, cultura de mare clasă şi bunul gust datorită cărora a devenit personalitatea teatrală care este.

Foto: Florin Biolan