class="">Roberto Bacci: „Dacă spectacolul e imposibil, îl facem!”

Roberto Bacci, director artistic şi fondator al Fondazione Pontedera Teatro din Italia, spune că cercetarea teatrală și regia sunt cele două picioare pe care merge. E interesat mai mult de Întrebări decât de răspunsuri și nu vrea să devină o mașină de făcut spectacole. Înainte de a lua avionul spre casă, ne-a povestit despre metoda de lucru cu dramaturgul și despre producțiile din FNT care i-au plăcut. 

un interviu de Adina Scorțescu

Roberto Bacci este un regizor autodidact, care a Învățat de la oamenii alături de care a lucrat, printre care Jerzy Grotowski și Eugenio Barba, doi dintre cei mai importanți regizori contemporani. Acum doi ani, a montat la Teatrul Național din Cluj „Hamlet” de Shakespeare, iar, anul acesta, „Livada de vișini” a lui Cehov.. 

Ați montat deja două spectacole la Cluj. Care e următorul?

Cred că va fi „Don Juan” de Molière, pentru că eu n-am mai făcut comedii. 

Chiar niciodată?

Nu. Sunt un tip vesel, așa că Îmi plac tragediile. Și, deci, la Cluj, Îmi pot permite să fac o comedie, pentru că acolo sunt niște actori extraordinari, e un teatru superb și un public foarte prezent. Chiar și „Livada de vișini” a lui Cehov am făcut-o integrală: două ore și 50 de minute – spectacolul cel mai lung din viața mea. Pentru mine, Clujul e ca o sală de gimnastică. Pentru că, În Italia, lucrez Într-un mod foarte diferit, cu un grup mic de actori și cu mult mai mult timp la dispoziție pentru a pregăti spectacolele. Pe când, la Cluj, totul e… (pocnește din degete) rapid. 

Și nu e mai bine să ai mult timp pentru pregătirea spectacolelor? 

Ba da, e mult mai bine, dar e un exercițiu să ai puțin timp. Un exercițiu mental, o provocare. Pentru mine, orice spectacol e o experiență făcută diferit față cea dinainte. Altfel, nu Învățăm nimic despre noi. Nu e important să faci spectacol după spectacol; așa devii o mașină de făcut spectacole. Lucrul cel mai important, pentru mine, este să construiesc necesitatea de a face un spectacol. 

Asta cum se face? 

Sunt Întrebări pe care cineva și le pune, Întrebări care țin de propria sa viață și care pot găsi În teatru o realizare.

De exemplu?

Spectacolul meu care se joacă zilele astea În Italia, la Pontedera, se cheamă „La lumină”. E un lucru cu emoțiile. „Ce sunt emoțiile?” Asta, pentru mine, e o Întrebare importantă. Mi-a luat un an să pregătesc textul, Împreună cu dramaturgul, să Înțeleg cum noi suntem producători de emoție (mai ales de emoții negative, de care nu ne dăm seama) și cum să avem conștiința felului În care funcționăm.

Asta ar fi teatrul, nu? Să vezi cum suntem făcuți, ca oameni, ca mașini umane. E singurul lucru pe care-l putem face. Apoi, să transformăm esența noastră În ceva diferit… asta e opera unei vieți. Dar nu-i pentru toată lumea. 

Ați făcut „Livada de vișini”, la Cluj. De ce ați ales acest text?

Prima oară, am făcut „Livada” acum 40 de ani; era o sinteză, o esență, care dura o oră. Piesa are teme universale, dar – În același timp – foarte personale, care au legătură cu transformarea. Cum să reacționezi la transformare? La trecerea timpului, la transformarea corpului și a ceea ce considerăm a fi proprietatea noastră – familia, grădina. Timpul e făcut din atâtea lucruri! Din influențele societății, din cele ale conștiinței noastre, din influențe despre care cine știe de unde vin – uneori din religie, din politică sau de la un maestru; câteodată dintr-un incident stradal. Cum să reacționăm la toate astea?

Când Cehov vorbește despre Livadă, În realitate, vorbește și despre asta. E unul dintre motivele pentru care eu fac teatru, pentru care cred că ar trebui să facem teatru. Altfel, facem doar spectacole – frumoase sau urâte; nu e foarte interesant. 

Daca ar fi să alegeți o singură prezentare, aceasta ar fi „regizor de teatru” sau „cercetător”? Ce sunteți, În primul rând?

Eu sunt un regizor autodidact, n-am făcut școală de teatru. Am făcut „studii teatrale”, am predat la universitate, dar regia am Învățat-o prin practică. Am avut maeștri, am lucrat cinci nopți cu Eugenio Barba și câțiva ani cu Grotowski.

Doar cinci nopți?! 

Da, doar atât. Ideea e să Înțelegi principiile. După care, În timp ce lucrezi, descoperi toate articulațiile principiilor. Principiile sunt puține; apoi urmează practica și lucrul cu sine. E ca și cum ai inventa formule pentru a reda bazele matematicii. Apoi devine altceva, care nu se poate explica. Munca regizorului este artizanală. De fiecare dată, el caută materiale și spații diverse, modalități diverse de exprimare. Pentru mine, asta e esențial. Nu am o metodă. Cu orice spectacol, caut condițiile pentru a nu repeta ceea ce am făcut până acum. Altfel, mă plictisesc.

Deci, cercetarea și regia sunt cele două picioare pe care merg. Nu merge unul mai mult decât celălalt.

Nu pot face cercetarea, dacă nu am conștiința meseriei. Și nu pot face meseria dacă n-am sensul cercetării, al lucrului pe care-l caut.

Câte spectacole faceți, pe an?

Sunt ani când fac unul. Sunt și ani disperați, când fac câte trei, ca de exemplu anul ăsta.

Două În Italia și unul la Cluj?

Da. Sunt prea multe… Zic că-s prea multe pentru că, de fiecare dată, chiar trebuie să caut nevoia de a face spectacolul. E lucrul cel mai rar și cel mai dificil. Să găsești punctul de pornire… Uneori, pornesc de la un titlu care nu există În literatură sau În teatru. De exemplu, pentru mine, unul dintre cele mai frumoase spectacole pe care le-am făcut a fost „Cerul pe pământ”, care n-a avut niciun text În spate. Sau pornesc de la marile romane: „Oblomov”, „Muntele vrăjit”, „Idiotul”. Foarte rar pornesc de la texte teatrale.

Lucrați mereu cu același dramaturg? 

Nu. Am lucrat mulți ani cu Ferdinando Taviani, care este un istoric important al teatrului și dramaturg la Odin Teatret. Am creat o regulă: În fiecare an, fiecare spectacol trebuie să fie o calaborare complet diferită de precedenta. De exemplu, Într-un an, el venea să vadă repetițiile o dată pe lună sau Îi scriam ce făceam, iar el – fără să vadă nimic – Îmi răspundea. Scria zece pagini, improviza. 

Cum se poate așa ceva?

Se poate. Singura problemă este să deschizi canalele și să găsești o logică, credibilă pentru spectator. Dar, cum zice un Înțelept… „Ca să ajungi acolo unde nu știi, trebuie să treci prin ceea ce nu cunoști.” Asta e o regulă esențială.

Apoi, mulți ani, am lucrat cu un dramaturg, cu care Încă mai colaborez – Stefano Geraci. Cu el am făcut și „Livada de vișini”. Chiar dacă cea mai mare parte a textului este a lui Cehov, cu mici variațiuni, când lucrezi cu un dramaturg ca Stefano, care e un om superinteligent, primești toată seria de informații despre text, autor etc.

Asta Îți creează un soi de deranj mental, pe care nu-l folosești, dar e important să existe. Toate micile detalii pe care trebuie să le uiți după aceea, dar e bine să existe la Început.

Pentru spectacolul de anul ăsta, „La lumină”, am lucrat cu un tânăr dramaturg, care ascultă mult. Alt lucru esențial pentru mine – să fie persoane care ascultă. Eram la un bar și i-am spus: „Uite, Michele, accept să fac spectacolul dacă este o inițiativă imposibilă. Dacă e imposibil, Îl facem! Și, mai ales, dacă – făcând acest spectacol – noi Învățăm ceva; dacă ieșim din această experiență cunoscând niște lucruri importante, pe care Înainte nu le știam.”

În barul ăla erau niște persoane care jucau cărți. I-am zis lui Michele: „Să ne imaginăm că sunt patru orbi care joacă cărți. Care e miza? Vederea.” De la asta am plecat și am lucrat timp de un an. Am obținut un text foarte frumos despre emoțiile negative, despre lumină, despre ceea ce Înseamnă să vezi și să fii văzut. Despre ceea ce Înseamnă să fii În ochii altcuiva.

Eu, acum, sunt În ochii tăi. Ce Înseamnă asta, pentru mine, În momentul ăsta? Dacă nu te-aș vedea, aș fi mai liber. Acum, tu mă ocupi. Zilele astea, sunt ocupat de acest festival. Și, În curând, voi fi ocupat de un avion care mă așteaptă… (zâmbește)

Mai lucrați la spectacol și după premieră? 

La Cluj e imposibil, bineÎnțeles. Dar, În Italia, sunt prezent la fiecare reprezentație. Și continuu să lucrez. Aștept ca două-trei replici să se consolideze, după care sunt detalii de cizelat. Sunt multe niveluri În care poți să vezi spectacolul. Mai Întâi e momentul În care cauți tema. Apoi, cauți cu cine să faci spectacolul; pentru mine, asta e fundamental.

Cum vă alegeți colaboratorii?

Nu caut neapărat actori, ci persoane. Sunt persoane cu care lucrez de mult timp, cu care am creat un soi de intimitate. De față cu ei, Îmi pot arăta dubiile, slăbiciunile, și pot căuta răspunsurile În ei. Putem face improvizații, putem rătăci, fără să știm În ce direcție mergem.

Încet Încet, construiești spectacolul și apuci să-l vezi. De fapt, nu e adevărat că Îl vezi. Pentru că ești Încă identificat cu munca ta. Și apoi sosesc spectatorii. Ei Îți permit să-ți revezi munca, dintr-un alt punct de vedere. Nu mă refer la cel intelectual. Dacă te așezi acolo, Între ei, automat vezi un alt spectacol. 

Adică, mai exact?

E un fel de energie… iar punctul de vedere nu mai e doar al tău, ci devine al tău Împreună cu al altuia. Și acolo poți continua să lucrezi la spectacol. E ca și cum ai fi un spectator care Îl revede pentru prima oară. Asta e foarte dificil. E ca și cum ai fi mereu În căutarea primei dăți.

Un spectacol trebuie făcut ori pentru prima oară, ori pentru ultima oară. Nu funcționează lucrurile intermediare. La fel e și pentru actori. Stefano, cu care am lucrat la Cluj, le-a spus actorilor: „Abandonați spectacolul. Acum e ultima dată când Îl jucați.” Și asta creează necesitatea de a fi prezent. E ca și cum ți-ai vedea iubitul pentru ultima oară. Și, atunci, e aproape ca și cum l-ai vedea pentru prima oară. Căci, Îl ultima dată, există nostalgia primei dăți. Nu-i așa?

Care sunt spectacolele care v-au plăcut În FNT?

Am văzut patru spectacole: „Tartuffe”, „Oidip”-ul lui Purcărete, „Familia Tót” și „Tipografic majuscul”. Din astea patru, chiar dacă mie nu Îmi plac spectacolele cu temă socială, politică etc., l-am apreciat cel mai mult pe cel din urmă. A fost cel mai simplu și cel mai bine făcut; cel mai onest. Nu m-a interesat ca spectacol, probabil pentru că nu sunt român, n-am trăit cu Securitatea, Ceaușescu etc. Dar, chiar și dacă vorbea despre partizanii italieni, tot nu m-ar fi interesat. Pentru că asta te face să crezi că ai dreptate, că ești un om bun. Or eu nu cred În a avea dreptate și În a fi bun. Să vedem! Să discutăm! Revin la ceea ce spuneam la Început: ideea de bază e să te cunoști, nu să-i judeci pe alții.

Pentru mine, teatrul e un alt tip de instrument. Sunt lucruri care se pot face bine prin cărți, ziare, documentare. Dar teatrul are un alt tip de prezență și, astfel, cred că poate oferi mai mult.

FOTO: Lucian Muntean