class="">Amza Pellea și Ștefan Iordache – față în față

„Este un eveniment cu totul excepţional pentru istoria teatrului românesc, pentru memoria teatrului românesc, pentru noi cei care trebuie să le purtăm vocaţia, numele, harul, personajele, tot ce au făcut aceşti doi actori”, menţiona directorul artistic al festivalului, Marina Constantinescu, care a ţinut să spună povestea acestor două expoziţii „Ştefan Iordache” şi „Amza Pellea”,  începută la Festivalul de Teatru de la Caracal. A vorbit despre promisiunea făcută Michaelei Tonitza-Iordache de a organiza în inima Romanaţului un festival, despre cum s-a inventat omagiul de reverenţă, cum s-a inventat povestea pentru Ştefan Iordache şi pentru marii noştri artişti, închinând fiecare ediţie a Festivalului de la Caracal, organizat într-o clădire – bijuterie, unui mare artist.

„În foaierul acelui teatru, pe scări şi la etaj, am gândit, împreună cu Marius Tucă, locul în care cel ce nu este cu noi, dar căruia îi închinăm ediţia respectivă, să fie totuşi cu noi. Cum se spune, prezenţă in absentia. Şi am umplut pereţii bijuteriei de teatru de la Caracal cu fotografii pe care le-am recuperat din arhive personale, din arhive ale teatrelor. Am muncit foarte mult la fiecare ediţie.

Pentru că încă trebuie să ne mişcăm şi să rezistăm în Cultură pentru Cultură şi pentru valori am considerat că această a XXV-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru trebuie să aibă vie memoria, să aibă sufletul deschis faţă de cei ce înseamnă istoria teatrului românesc şi nu mai sunt, dar care sunt totuşi prin noi toţi. Şi vor merge mai departe poveştile despre teatru, despre viaţă, despre iubire, despre prietenie, despre întâlnire. Am găsit împreună cu Irina Tapalagă acest loc care mi s-a părut cel mai luminos, cel mai cald, ca aceşti doi mari artişti, Ştefan Iordache şi Amza Pellea, să stea împreună, pe perioada Festivalului Naţional, să ne comunice, căci în fiecare seară pe aici sunt zeci de spectatori. Doi bărbaţi puternici şi fragili… Ne este dor, ne lipsesc şi în teatru, dar, pentru mulţi care suntem aici, ei ne lipsesc de-adevăratelea în viaţa de zi cu zi”, a spus vădit emoţionată Marina Constantinescu.

Click pe imagine pentru a vedea o GALERIE FOTO de la eveniment

Totodată, ea afirma că istoria teatrului românesc se face împreună: „Poveştile marilor artişti vorbesc despre spaţiile de repetiţii, despre ce se întâmpla pe scenă, dar ce se întâmpla înainte şi după spectacol, atunci când ei înşişi stăteau împreună într-o alchimie greu de înţeles pentru noi? Dacă urmăriţi aceste expoziţii cred că veţi recupera ceva din taina umană dumnezeiască a acestor mari, mari actori”.

Astfel cele două expoziţii sunt şi la Bucureşti.

Oana Pellea, fiica lui Amza Pellea, a venit la eveniment, manifestându-şi bucuria care i s-a făcut cu această expoziţie – şi la Caracal, şi Bucureşti. „E foarte straniu ce se întâmplă. Ei doi, care stau faţă în faţă, au fost foarte buni prieteni. E emoţionant pentru mine în clipa asta faptul că eu mă aflu alături de o doamnă (n.n. Ileana Iordache – sora lui Ştefan Iordache), pe care o iubesc de foarte mult timp. Ei s–au iubit şi s-au respectat foarte tare. Ştiu cât a suferit Ştefan la moartea lui Amza”, a spus Oana Pellea. Totodată, ea a vorbit şi despre geniul pe care îl avea Amza de a fi om, de a fi generos, de a fi bun, de a fi luminos, de a fi optimist, de a fi cald. „Iar calitatea lui enormă de artist cred că nu se putea manifesta, dacă nu ar fi avut şi această calitate excepţională de a fi un om adevărat. A fost un tată ideal. Nu ştiu cum s-ar fi simţit acuma. Era foarte modest, cred ar fi puţin stânjenit, ca şi Ştefan, care ar fi mers cu mânile în buzunare pe aici şi ar fi vrut să scape repede. Asta e altă calitate pe care o aveau amândoi şi pe care o găsim din ce în ce mai rar astăzi: a fi modest, ştiindu-ţi valoarea. Ei vor exista atâta timp cât dumneavoastră şi publicul se va opri în faţa unei fotografii sau va vedea un film…”, a mai spus Oana Pellea.

Copleşită şi ea ea de emoţii, Ileana Iordache a afirmat: „Mulţumesc pentru că sunteţi aici pentru memoria acestor doi mari artişti. Ştefan şi Amza au fost foarte buni prieteni. Apoi Ştefan a rămas singur, simţea lipsa lui Amza, ar fi vrut să-l aibă mereu prin preajmă… Ştefan era un om de o modestie extraordinară, chiar timid, nu-i plăcea să iasă în faţă, îi plăcea să rămână undeva în umbră şi poate că din umbra respectivă să savureze succesul, să vadă admiraţia oamenilor. După atâţia ani, în septembrie s-au împlinit şapte ani de când Ştefan nu mai este, îl pomenim cu toţii; este prezent tot timpul printre noi şi îi respectăm talentul, iar trecerea lui prin viaţă a fost ca o stea luminoasă. Eu, ca soră, am crescut în umbra lui. Eram tot timpul cu ochii în sus şi îl admiram, fiind ceva mai mică decât el. Mă copleşea măreţia şi modestia, în acelaşi timp. Mai mult mă mândream eu cu el decât el cu sine. Îmi lipseşte foarte tare…”

Despre expoziţii, ca document de recuperare a memoriei teatrale, dar şi despre cei doi actori a vorbit şi actorul Emil Boroghină, fost director al Teatrului Naţional din Craiova – instituţie de care au fost legate într-un fel destinele artistice ale lui Amza Pellea şi Ştefan Iordache. El a remarcat faptul că cei doi „au scris întâmplător sau nu două dintre cele mai frumoase pagini din istoria teatrului românesc şi mai ales a Teatrului Naţional din Craiova”.

Fotografiile expuse oferă nu numai imagini din spectacole, din filme sau din viaţa de zi cu zi, ci şi date exacte: anul când s-a făcut filmul sau spectacolul, titlul, personajul etc. Sunt într-adevăr documente ce rescriu istoria teatrului, a filmului.

Foto: Adi Marineci