class="">Antoaneta Cojocaru, în căutarea catharsisului pierdut

Antoaneta Cojocaru, în căutarea catharsisului pierdut

Actrița a fost dezamăgită de fiecare dată când spectacolele ei, fie că juca în ele, fie că le lucra în“Laborator”, n-au fost selecționate în Festival. Anul acesta nu e cazul. A fost selecționată cu “Cea mai puternică”, un Strindberg jucat la Comedie, în care, ca de fiecare dată, Anto, cum îi spun toți prietenii, ba chiar și unii dintre spectatori, și-a lăsat tot sufletul.

17 septembrie 2015,  Comunicate de Presă

Actrița a fost dezamăgită de fiecare dată când spectacolele ei, fie că juca În ele, fie că le lucra În“Laborator”, n-au fost selecționate În Festival. Anul acesta nu e cazul. A fost selecționată cu “Cea mai puternică”, un Strindberg jucat la Comedie, În care, ca de fiecare dată, Anto, cum Îi spun toți prietenii, ba chiar și unii dintre spectatori, și-a lăsat tot sufletul. 

Andrei Crăciun: Urmează Festivalul Național de Teatru. Joci și dumneata În el, În  „Cea mai puternică”. Ce este acest spectacol?

Antoaneta Cojocaru: Este al patrulea spectacol-laborator pe care l-am făcut În viața mea. Nici nu Îmi imaginam că o să ajung să fac asta vreodată.  Două le-am făcut la Bulandra, unul la Opera Comică și ăsta e la Teatrul de Comedie.

Cum s-a Întâmplat totul?

Sunt În etapa În care textele clasice mi se par extrem de valoroase. Nu știu de ce, dar parcă nu mai avem nevoie de ele sau nu mai știm să le facem. Pe un text clasic ai foarte multe posibilități: În primul rând să crești ca actor și, În al doilea rând, să descoperi lucruri. Și ăsta e un Strindberg (n.r. / August Strindberg, dramaturg suedez) și, tot așa, e un laborator de cercetare asupra mijloacelor actoricești. Și, de data asta, am Încercat să fie două planuri foarte clare / un plan concret și un plan În care se Întâmplă lucruri pe care cele două personaje și-ar dori să le trăiască, dar nu le trăiesc.

Cine interpretează cele două personaje?

Mihaela Teleoacă și eu.

Și cine este „Cea mai puternică”?

Așa cum am văzut eu lucrurile, este personajul Mihaelei Teleoacă, dar, spre surprinderea mea, sunt oameni care spun: „Domnule, dar nu este niciuna!” sau „E personajul tău!”, și mi se pare În regulă să fie așa; probabil că fiecare vede un spectacol În funcție de sensibilitatea lui și de background-ul lui, dar ceea ce am ales eu este personajul ei.

De ce e ea “cea mai puternică”.

Datorită iubirii.

ȘI-A ALES EROII DIN FAMILIA PERSONALĂ

Convinge-mă să vin să văd acest spectacol, ca pe un spectator de pe stradă, așa. De ce aș veni eu să te văd În „Cea mai puternică”, În FNT? 

E un spectacol ca un poem, e un spectacol foarte, foarte frumos.

Tu ești În căutarea genului ăstuia de puritate și de frumusețe În teatru?

Da, și de alt nivel, adică de mai mult.

Ești În căutarea marii frumuseți, Antoaneta Cojocaru?

Da, mi-ar plăcea, știu că oamenii conțin o doză foarte mare de frumos / și În acțiunile lor, și În viețile lor, și În ce simt ei și cum sunt / și e păcat să nu fim conștienți de ea; chiar fac lucruri eroice…

Cine sunt eroii dumitale?

Eroii mei nu sunt niște nume; unul dintre eroii mei e tata, altul e bunicul meu.

Pot să te Întreb de ce? Pot, iată, fiindcă tocmai te-am Întrebat.

Tata, care era tenor, În primul rând pentru că a știut să Își păstreze naivitatea din el și curățenia. Și pentru că Într-un moment, În schimbarea de după Revoluție, care nu era deloc prielnic pentru artă și cultură / În special la Constanța, de unde sunt eu /,  l-am văzut ca pe unul dintre stâlpii teatrului. Era cel mai bun apărător posibil al culturii; și pentru felul În care a știut să-și facă meseria, și pentru felul În care s-a ridicat În viață. 

Tata a fost un om foarte sărac, provenea dintr-o familie cu șapte copii, de la țară; și a ajuns să cânte În toată lumea. Și pentru saltul ăsta extraordinar pe care l-a făcut cu toată ființa lui, și pentru faptul că a fost atât de devotat meseriei lui și a trăit atât de mult prin artă și nu s-a lăsat, indiferent că orașul Constanța se umpluse de tot felul de negustori din port și așa, el a apărat ceva ce aproape că nici nu mai exista la momentul ăla…

Și bunicul tău? De ce?

Bunicul meu venea din altă lume.

Din ce lume venea el?

Venea dintr-o lume aristocrată.

Tatăl mamei.

Da. Și, ce să zic?, că nu l-am auzit niciodată Înjurând sau felul În care privea lucrurile sau educația… Faptul că mama e cum e.. Ei au fost moșieri și, când s-a Întâmplat ce s-a Întâmplat, au pierdut tot; Într-un fel, n-au pierdut nimic.

Și ce i s-a Întâmplat după instalarea comunismului? A făcut pușcărie?

Nu, nu, el nu, a fost inginer În port. Și sigur că o lume se năruise, dar, Într-un fel… Eu Îmi aduc aminte de niște vizite extraordinare În care am mers cu mama… Nu vreau să uit și vreau să Îmi fie clar cine erau oamenii ăia, ce făceau… Îmi aduc aminte de niște vizite incredibile. Noi eram foarte mici, și eu, și sora mea (n.r. / care este pictoriță, În Constanța). Iar ei, când se Întâlneau la zile onomastice și abia dacă aveau ce să pună pe masă un tort sau ceva, ei vorbeau În continuare În franțuzește, În germană.

El și prietenii lui.

Da. Și mai era felul În priveau lumea, viața, felul În care nu s-au revoltat la modul imediat, educația pe care o aveau, faptul că toți cântau la pian și vorbeau mai multe limbi, faptul că erau atât de limpezi În gândire și memorie, și faptul că au rezistat.

Tu ai copilărit cu ei, cu bunicii?

Da, la Constanța. Iar despre bunica se spunea că era cea mai frumoasă femeie din Constanța.

Și era?

Da, probabil că era.

N-ai cunoscut-o?

Ba da, am cunoscut-o, dar nu În perioada În care era cea mai frumoasă femeie din Constanța, dar sunt sigură că era. Mama spune că era extrem de delicată. Eu așa am cunoscut-o, dar nu am prins-o În momentul ăla.

Ce ai Învățat tu de la ei, ce Încerci să duci mai departe?

Eu sunt prea măruntă ca să spun că am Învățat, adică aș fi putut, cu siguranță, să Învăț mult mai multe lucruri, dar știi cum e / niciodată nu realizezi la timp. Dar sper, măcar acum, că am Învățat un anumit tip de educație și de Înțelegere a lumii și a celor ce mi se Întâmplă și a vieții / care poate că nu folosește la nimic, imediat, dar folosește pe termen lung.

ANTO ȘI O OFERTĂ: PERFORMANȚA

Tu ai mai creat și alte spectacole care, deja, se joacă de mult timp…

Cu „Arlechino moare?” am făcut trei ani, În vară, deci de trei stagiuni; și „Pescărușul”… În ianuarie o să facem două stagiuni.

E mult, nu? Pentru un spectacol e o dovadă de longevitate.

Da. Partea bună e că s-a format un public extraordinar la „Laborator” (n.r. / Laboratorul de noapte de la Bulandra),adică sunt oameni care știu la ce vin acum și că au nevoie de asta. Eu speram că o să aibă nevoie de asta și că publicul nu e numai o masă amorfă, dar a durat ceva până când s-a format un vad și până când oamenii au Înțeles la ce vin.

Dar ce ofertă au acolo În plus, față de altele?

Cred că performanța.

O performanță Înțeleasă drept excelență?

Da. Și o viziune… dacă aș zice nouă, iarăși ar suna destul de clișeistic, dar măcar fresh și…

…altfel?

Da, deși noi n-am plecat de la gândul că trebuie să facem ceva diferit, altfel, să zicem: „ hai să facem ceva să Îi rupem!“. N-am plecat deloc de la asta. „Pescărușul” mi se pare un spectacol clasic, adică nu am percepția asta / am auzit tot felul de discuții: „experiment”… Ce experiment, domnule? Nu de la asta s-a pornit, „hai să facem un experiment”. Așa au evoluat lucrurile, În asta s-au dus. A mai fost și dorința mea de a ne Îmbunătăți mijloacele actoricești. Eu cred că un actor trebuie să știe astăzi să facă de toate, să fie performant. Și În spectacolele pe care le-am văzut venind din afară sunt actori care funcționează așa. Și mi se pare păcat că nu există un loc În care să poți să Îți dezvolți și Îmbunătățești mijloacele; mi se pare că nu mai e suficient, sau că ăsta e un val care o să treacă. Acum avem spectacole de „Ha-ha-ha, ha-ha-ha” / OK, și ce? Și dacă mi-am dorit ceva, a fost o seară după care să nu pleci și să uiți În jumate de oră, ci să rămână și să producă ceva În spectator; să se Întâmple catharsis-ul ăla, despre care atâta se vorbește și nu știe nimeni unde e, unde s-a pierdut.

ANTO E ÎN CĂUTAREA CATHARSISULUI PIERDUT

Dar ți se Întâmplă catharsis-ul ăsta, la alte spectacole?

Când sunt În sală, zici?

Da. Ți se Întâmplă și pe scenă?

Uneori, da. Au fost niște seri excepționale În „Laborator” În care, Îmi aduc aminte, la un „Arlechino moare?”, că era o sală extraordinară; aveai impresia că oamenii ăia Înțeleg tot ce gândesc, deși n-apucam să fac un gest, să spun o replică, fiindcă ei Înțelegeau. Îți dădeai seama că e un fel de minune și că asta e azi / nu va mai fi niciodată, dar astăzi este ceva fantastic. Și, la un moment dat, am Întrebat… am o replică, „Sunt foarte nefericit”, În care rup convenția și mă uit În sală; și erau atât de frumoși oamenii ăia, și cum se uitau ei, că am zis…

Ți-ar fi plăcut să fii atunci spectator?

Stai să vezi. Am zis: „Cine mai e nefericit?”. Și a ridicat mâna toată sala. Toată sala a ridicat mâna! Și vedeai așa, o mână, o mână, un cuplu / au ridicat amândoi, se țineau de mână; unul care era mic și blond, atât de solar și de vesel și de supportive / și el a ridicat două mâini! Deci ăla a fost un moment extraordinar, m-a bușit plânsul. Ăștia, Adrian și Ela (n.r. / Adrian Ciobanu și Ela Ionescu, În rolurile lui Arlechino, respectiv al Colombinei), care erau acolo Într-un fel de stop-cadru, și ăia șiroiau, așa, și zic: „Acuma cum ies din asta?”. Zic: „Eh, pentru cei nefericiți, aia e”. Și au Început să râdă și să aplaude. Au fost tot felul de seri… La „Pescărușul” am primit o pereche de aripi, mi-a adus cineva o pereche de aripi!

Vii? Aparținuseră unei păsări vii?

Nu, nu unei păsări vii. Ce mi se pare iarăși foarte tare e că stau să vorbească cu noi, după aia. Și dacă noi tot mergem la bere, Îi invităm la masă; și mai sunt niște necunoscuți… și a fost un cuplu, pe la vreo cincizeci de ani, care ne-au zis că ei n-au mai fost de șaptișpe ani la teatru, pentru că teatrul i-a dezamăgit atât de tare Încât ei n-au mai vrut să meargă. Și au auzit ei discuțiile despre „Pescărușul” și au zis că iar vor fi dezamăgiți, dar cineva atât a tras de ei să vină, că au venit; și le-a plăcut. Și, de-atunci, eu am căutat să-i Încurajez: „Stați, că nu-i chiar așa, Îmi pare rău că ați fost dezamăgiți, știu cum e, dar nu e totul pierdut”.

ANTO ARE CURAJUL SĂ SPUNĂ CĂ NE LIPSESC REGIZORII

Tu ești un spectator de teatru, mergi des?

Da, merg. Acum, În ultima vreme, nu prea am mai fost, pentru că mi-e atât de frică să nu fiu dezamăgită…

Ai și fost dezamăgită, de multe ori?

De multe ori.

Ce te dezamăgește?

În primul rând, lipsa regizorului. Asta zic și ca spectator, și ca actor.

Ne lipsesc regizorii?

Da.

Dar de ce?

În primul rând, cred că este o meserie foarte grea, pe care ori nu mai sunt profesori care să o ducă mai departe, ori nu mai sunt oameni dispuși să o urmeze.

Nu simți o amprentă regizorală când vezi un spectacol, nu?

Nu simt că lucrurile Înseamnă ceva. În general, nu e o viziune; În general, nu căutăm nimic; În general, ne interesează niște lucruri imediate și care n-au nicio valoare și care nu Înseamnă nimic / și știm și noi, știu și ăia din sală, știe toată lumea.

Și, atunci, de ce ne mai aflăm noi În acea sală? Că, totuși, oamenii se află În sală.

Toată lumea speră. Dar mi se pare că dincolo de imediat… sigur că nu poți să generalizezi În nimic, sigur că mai sunt câțiva, normal. Eu doar ce am terminat un spectacol la unul dintre regizorii mari și importanți, și anume Alexandru Darie, și chiar mă uitam la diferențele enorme de abordare și de Înțelegere, de lucru cu actorul, de generozitate. Deci nu poți să generalizezi, dar eu, ca actor al acestei țări În acest moment, pot să afirm că una dintre problemele teatrului este lipsa de regizori bine pregătiți. Nu știu de ce, cum / e foarte ușor să zici că e din cauza asta sau din cauza asta /, dar, pe de altă parte, e și mai ușor să nu zici că e din cauza asta sau din cauza asta. Dar este una dintre probleme.

mihaela teleoaca

Alături de Mihaela Teleoacă, În „Cea mai puternică“

Revenind la festivalul despre care vorbeam mai devreme; tu ai mai jucat În Festivalul Național de Teatru; era un moment important, Îl așteptați / la primele ediții?

Era, și eu nu cred că nu mai e important.

A rămas În continuare un reper?

BineÎnțeles că a rămas. Știi cum e / oamenii, când nu sunt selectați, se supără că nu sunt și zic: „Lasă, mă, că FNToricum nu e nimic!”.

Tu te-ai supărat când n-ai fost.

M-am supărat, dar n-am zis niciodată că n-ar Însemna ceva; și e impropriu zis că m-am supărat.

Ai fost dezamăgită.

Da, și… nu m-am supărat pe festival, că nu te superi pe tot satul, că n-ai de ce. Părerea mea e că e important, În continuare; nu poți să zici că FNT nu contează. Poate că oamenii sunt atât de confuzi și atât de orbi Încât să facă niște gafe uriașe, și atunci se ajunge ca un festival sau niște premii să nu mai aibă importanța cuvenită, dar nu poți să zici că nu contează. N-ai cum, că, la câte festivaluri sunt În țara asta, cum ar fi să nu conteze FNT-ul? Și a fost un moment În care / și cred că tot Marina (n.r. / Marina Constantinescu) era selecționer / când a fost chiar foarte important, fiindcă au venit niște spectacole din alte țări, spectacole extraordinare, care pe mine m-au hrănit și m-au crescut. Și spectacolele din țară, pe care poate altfel n-ai avea cum să le vezi; mie Îmi place foarte mult să merg la ce se face În țară și mă interesează foarte mult ce se face În provincie; de foarte multe ori, e mult mai bun teatrul acolo decât aici, și mult mai serios.

Au mai mult timp să caute, sau de ce?

Cred că Își privesc meseria În alt fel decât ne-o privim noi aici, la „mica Înțelegere”. Așa, la prima mână, da, ei au mai mult timp. Dar eu știu dacă au mai mult timp? Că nici ei n-au cum să trăiască doar din salariu, e clar. Și ei, la rândul lor, fac mai multe lucruri / sunt profesori la facultăți, fac voci… dar cred că privesc altfel.

ANTO ÎȘI AMINTEȘTE FNT-UL CA O MARE SĂRBĂTOARE

Mai povestește-mi despre primele dumitale Festivaluri Naționale. Mai ții minte În ce an ai fost prima oară?

Prima oară cred că a fost chiar În ’97, când am Început facultatea. Atunci nu ne dădeam seama unde suntem / era atât de mare faptul că ne-am făcut actori, că nu știu dacă ne dădeam seama că eram la Festivalul Național și ce Însemna asta.

Cum se numea spectacolul?

”Before Breakfast”. Apoi am fost și cu Radu Afrim, cu „Îngerul electric”, am fost și cu Dostoievski / „Însemnările unui necunoscut”, spectacolul lui Ducu Darie /, am fost cu multe spectacole. Am fost și cu ”Hell” (n.r. / spectacol În regia lui Chris Simion), când era cealaltă distribuție.

Doar dumneata ai rămas În piesă?

Și Ela (n.r. / Ela Ionescu). Eu și Ela. Chiar era o sărbătoare, Îmi aduc aminte de momentul În care FNT-ul era o sărbătoare: veneau spectacole din afară, veneau spectacole din țară…

Acum, dat fiind că sunt atâtea festivaluri peste tot, și-a mai pierdut din anvergura asta a sărbătorii?

Nu. Nu din cauza asta.

Sau sunteți voi mult mai ocupați? Sau de ce?

Nu. Nu.

Dar de ce? Spune-mi de ce.

Și-a mai pierdut, pentru că au fost niște selecții… nu pot să zic greșite, dar mediocre.

Asta, de-a lungul timpului.

De-a lungul timpului.

Și i-au scăzut din aură.

Da.

Și așa, ca direcție de viitor, Încotro crezi că se va Îndrepta efortul ăsta colectiv care e Festivalul Național de Teatru?

Eu sper că niște oameni care au fost foarte mici sau tineri au crescut și au aceleași nevoi ca și mine, văd lucrurile asemănător și Își dau seama că e nevoie de mai mult și că teatrul nu poate să fie numai asta, trei Îmbrâncituri și două glume, și că ne vom simți cu toții responsabili să facem cumva ca teatrul să devină mai bun și lucrurile să crească. Sigur că asta e o chestie pe etape, adică fiecare o simte atunci când o simte; dar sper să o simțim cât mai mulți În viitor. Fiecare să se oprească și să spună: „Noi În ce direcție mergem?”, „Teatrul Ăla mai există?” / și, cumva, să se Întâmple o revigorare, nu numai a FNT-ului, ci și a teatrului. Cred că e mare nevoie de asta și că, OK, suntem confuzi, confuzi, confuzi, dar hai să mai ieșim din această confuzie!

În cariera dumitale ai luat și tu premii, nu?

Da, am luat.

Multe?

Am luat.

Cu ce te mândrești? Mă rog, așa Întrebând, e un clișeu.

Cu Înaltul Patronaj al Casei Regale, pe care l-a dat „Laboratorului de noapte”.

Și individual?

Am luat destule. Toate premiile au Însemnat ceva, la momentul respectiv: o Încununare a unui rol sau a unui moment sau… Bine, chestia e că nu… de obicei, ah!, așa mi se pare că toate sunt clișee, că tot ce spun e clișeu! Dar, Într-adevăr, n-apuci să te bucuri. Dacă e să mă Întrebi de o distincție și așa, e Înaltul Patronaj, care chiar simt că Înseamnă ceva.

Ce Înseamnă, dincolo de titulatură, În mod concret? Vă sprijină Casa Regală?

Dacă te referi la bani…

Nu mă refer la bani. Mă refer la sprijin. Cu ce vă sprijină?

E o altă deschidere; și este o apropiere și o recunoaștere a valorii, a lucrurilor valoroase care se Întâmplă acolo.

Vi se deschid ușile mai ușor, sub umbrela asta?

Da, nu știu, sper.

De cât timp durează Înaltul?

Păi, doar ce l-am luat, acum câteva luni.

Bravo!

Da. Și cred că ai nevoie și de lucruri care poate că, așa, imediat, nu Înseamnă nici…

Da, nu sunt neapărat materiale, ci simbolice.

Da, și e altă etapă, ai alte ținte. E altceva, ai intrat În altă poveste.

ANTO ÎI FACE FESTIVALULUI O URARE COPLEȘITOARE

Festivalul ăsta despre care am mai tot vorbit noi până acum Împlinește, În acest an, douăzeci și cinci de ani. Vrei să-i transmiți ceva, cu ocazia acestei frumoase vârste?

Aș vrea să Îi transmit că eu, personal, nu uit niște ediții care au Însemnat mult pentru noi toți și aș vrea să Îi transmit să găsească Înțelepciunea, forța, banii, interesul, cinstea, În special cinstea, să revină la niște ediții care să fie de natură să schimbe ceva și să Însemne ceva. Și să mai lăsăm prieteniile și să selecționăm / dar eu am totală Încredere În Marina (n.r. / Marina Constantinescu, selecționerul Festivalului) / să Încercăm să selecționăm spectacole bune, căci asta Înseamnă enorm și pentru cei care nu fac parte din spectacole bune; asta Înseamnă mult și pentru spectatori / sunt sigură că ar câștiga spectatori, ar educa spectatori: să aibă grijă să nu moară teatrul. Asta vreau: teatrul Ăla să nu moară.

Îți mulțumesc, Antoaneta Cojocaru. Să Îți dea Bunul Dumnezeu sănătate.

Și eu Îți mulțumesc, Andrei Crăciun!

Eu, ca actor al acestei țări În acest moment, pot să afirm că una dintre problemele teatrului este lipsa de regizori bine pregătiți.”

Antoaneta Cojocaru, actriță

Foto: Mihai Zgondoiu