class="">Aura Corbeanu: „În managementul cultural, rezultatele se măsoară prin eșecuri”

Acum 24 de ani, Aura Corbeanu era „o fetiță venită la UNITER”, absolventă de ASE. N-avea curajul să le spună actorilor „bună ziua”. Între timp, a devenit specialistă În management cultural (pe care Îl și predă, la Universitatea din Sibiu și la cea din Târgu Mureș), vicepreședinte executiv al UNITER și director executiv al Festivalului Național de Teatru.

un interviu de Adina Scorțescu

Aura Corbeanu vorbește cu optimism despre eșecuri, crede În ideea de echipă, În talentul tinerilor și În sprijinul familiei. Pentru ea, cel mai emoționant moment trăit În FNT n-a fost Întâlnirea cu cine știe ce regizor faimos, ci e-mail-ul trimis de fiul cel mare, cu primele link-uri apărute În presă despre festival.

După Revoluție, destinul dumneavoastră s-a schimbat brusc: v-ați angajat la UNITER.

A fost o șansă – am fost invitată la UNITER, ca simplu economist. Pentru mine – vă imaginați -, să vii Într-o zonă culturală, ca tânăr absolvent de ASE, și să dorești să dezvolți o structură neguvernamentală (noțiuni noi la nivelul anilor ’90, În România) au fost ca o invitație la aventură. Primii ani au fost de tatonări, și de-o parte, și de alta.

La Început am fost efectiv implicată În departamentul economic; dar am avut lângă mine două persoane puternice, pe Ion Caramitru și pe Corina Șuteu (care, la vremea aceea, era director executiv În UNITER) care m-au invitat să Învăț ce Înseamnă o propunere de proiect cultural. Astfel, am ajuns director economic; după câțiva ani, am devenit director executiv și așa mai departe, până În zilele noastre, când am ajuns vicepreședinte.

Între timp, am avut grijă să mă pun la punct cu informațiile culturale, participând la diverse cursuri de specializare, În țară și În străinătate. Am avut șansa de a face un master european, la Dijon, specializat În instituții culturale, cu finanțare de la Fundația Ecumest și o bursă Soros.

Cum a fost experiența de la master?

Cred că acolo s-a produs declicul real. În momentul În care un tânăr, indiferent de pregătirea lui profesională – jurist, economist, matematician, nu contează, dar care are deschidere către zona de management – are șansa să fie acceptat cu niște burse pe o specializare atât În țară, cât și În străinătate, i se deschid alte oportunități.

Are posibilitatea să realizeze niște conexiuni Între spații culturale; niciun spațiu economic, cultural, nu se aseamănă cu altul. Și asta Înseamnă că individul trebuie să Învețe cum să se adapteze, cum să-și găsească partenerii, cum să-și propună proiectul ca să se facă mai bine Înțeles, țÎnând cont de prioritățile fiecărei zone.

Lucrul acesta l-am putut face participând la diverse Întruniri, inițiind proiecte și Întrebând tot timpul; nu sunt o persoană timidă sau o persoană care evită să Întrebe; știu că sunt foarte multe lucruri pe care Încă nu le știu sau pe care nu le-am Înțeles.

De la ce pornește un proiect cultural?

De la o idee culturală, care vine din partea creatorului. Așa se Întâmplă și la UNITER. Când primim o propunere culturală care este valoroasă, analizată, justificată, Încercăm să vedem cum putem s-o punem În practică.

Am foarte multe frustrări: În acești 24 de ani, am citit proiecte extraordinare pe care nu le-am putut pune În practică pentru că nu am obținut resursele financiare necesare. Mă frământă faptul că o finanțare publică nu-ți acoperă cheltuielile de organizare a unui proiect. Nimeni nu-ți dă finanțare pentru perioada de pregătire, ceea ce mi se pare o anomalie.

O altă grijă ar fi legea sponsorizării, care a tot fost modificată și care, astăzi, În 2014, nu este așa de ofertantă pentru organizațiile neguvernamentale.

Cum se măsoară rezultatele În managementul cultural?

Prin eșecuri – câte proiecte n-am putut face. Este o suferință. În teorie, pornești cu un mare entuziasm. Dimensionarea proiectului ți-l faci la nivel realist. Dar, În momentul În care dorești să-l aplici, apar niște minusuri. Există parteneri care Îți spun: „Îmi pare rău, proiectul dvs. este minunat, dar noi ne retragem.” Ce poți să faci atunci? Trebuie să mergi mai departe…

Circulă o idee optimistă care sună cam așa: „Lipsa acută a banilor duce la o explozie de creativitate.” Credeți În ea?

Da. Cu cât avem mai puțini bani, cu atât Învățăm să-i folosim mai bine. Și zona economică devine creativă, pentru că programul trebuie să arate la dimensiunea artistică pe care ți-ai propus-o. Neputința
financiară nu trebuie să se vadă. Creativitatea financiară Înseamnă să-ți imaginezi utilizarea resurselor În alte direcții, care să producă un efect mai mare.

Cu bani, toată lumea poate face un mare proiect! Dar noi trebuie să probăm necesitatea de a avea bani prin dimensiunea ofertei culturale. În cazul Festivalului Național de Teatru, pentru care lucrăm acum, avem selecția, avem toate secțiunile, un ziar, un site, o producție proprie. Încercăm ca acest puzzle al festivalului să miște publicul bucureștean, dar și invitații, profesioniștii din zona teatrului. Și, la anul, poate vom obține mai mulți bani.

Când ați Început să colaborați cu partenerii străini, În anii ’90, ați avut vreodată un complex de inferioritate?

Da, am avut această stare la o primă Întâlnire cu un director extraordinar, francez. La vremea respectivă, era directorul Teatrului Rond-Point din Paris. A venit În România, invitat de domnul Caramitru, și a stat la noi două-trei zile. S-a Întâmplat ca, În acele zile, domnul Caramitru să fie plecat și a trebuit să mă ocup eu de acest domn.

Citindu-i CV-ul, mi s-a făcut rău În birou, singură; mi-am spus „N-o să pot să scot două vorbe În franceză”. Era prin ’91-’92. În același timp, aveam un proiect cu tineri englezi care se desfășura În paralel la UNITER și Într-un teatru din București. Băuseră cafea și au lăsat ceșcuțele murdare. Eu, până să vorbesc cu invitatul francez, am dus ceșcuțele, le-am spălat (suntem o structură neguvernamentală, n-avem femeie de servici, portar, șofer).

Apoi, m-am dus să iau un album de prezentare cu România; când m-am Întors, el era În bucătărie, așeza ceșcuțele pe care eu le spălasem, căuta prin dulapuri. Am simțit că leșin. „Ce să-i spun?!” S-a uitat la mine și mi-a spus: „Aura, acum, noi doi stăm de vorbă despre teatrul românesc, dar – până să Începem – facem un regulament de funcționare cu invitații În UNITER.”

Mi-a făcut un text, pe care l-am pus În mapele de prezentare. Din acea zi, tinerii actori englezi care veneau la UNITER au Început să-și spele ceșcuțele după ce beau cafeaua. Și el nu mi-a lăsat niciodată senzația că ar fi o diferență intelectuală foarte mare Între noi.

La puțin timp, m-a invitat Într-un stagiu de trei săptămâni la Paris, la Teatrul Rond-Point, pe Champs-Élysées. Prânzul Îl luam Împreună cu salariații. Mai erau unii care ziceau: „Aa, tu ești din România? Da, da, da; știi că aseară, la televizor, au fost prezentați niște copii ai străzii.” Întotdeauna acest director francez Îmi lua apărarea, spunând: „Da, am văzut și niște cerșetori francezi nu știu unde.”

Un alt lucru extraordinar: soția lui a venit seara, la teatru, Îmbrăcată În costum tradițional românesc. Era de o frumusețe remarcabilă! În acel moment mi-am dat seama că noi nu știm să prețuim ce avem și că niciodată nu m-am Îmbrăcat Într-un costum popular ca să mă duc la un spectacol din România.

Deci cei din jur sunt binevoitori. N-am Întâlnit nicio situație În care să fiu pusă la colț că sunt din România. Veneam eu cu ideea asta În cap; eu eram cea nepregătită să iau contact cu lumea occidentală, pentru că aveam o frică. Aceste frici, pe care le purtăm cu noi, se bazează pe faptul că noi n-am fost Învățați să fim deschiși.

La mine, libertatea a venit la 27 de ani. Educația, până atunci, a fost foarte strictă – „ai voie aia, n-ai voie aia”. Acum nu se mai Întâmplă asta. Voi, tinerii, nu sunteți viciați, nu veniți cu grijile astea de a nu face față. Voi comunicați normal și sunteți luați ca atare.

E importantă această comunicare cu străinătatea?

Este esențial să circuli. Înainte existau burse de mobilitate la Ministerul Culturii; acum nu mai există.
La nivelul politicilor culturale, e important să se stabilească necesitatea acestui lucru.

Pentru că tânărul care Învață se Întoarce În România, nu-ți grefează nicio altă instituție, Își deschide propria lui afacere pe zona culturală. Și, În primul rând, Își dezvoltă oferta. Ca individid, trebuie să fie Într-o continuă perfecționare pe zona culturală, nu se poate plafona.

În România, există mulți tineri regizori și actori care aplică pentru finanțări, se ocupă și de PR, și de logistică. Credeți că acesta este viitorul – artistul care face de toate?

Nu cred. Creatorul este cel care se ocupă de creația lui. Am o mare suferință că suntem În situația În care ei sunt obligați să-și facă propriile aplicații. Cred că noi trebuie să-i Învățăm și să punem la un loc În echipe un creator (actor, regizor, scenograf) cu un tânăr student la ASE, cu un altul student la Drept și Încă unul la Comunicare.

Ei trebuie să Înțeleagă că proiectul cultural nu aduce bani de astăzi, de când ne apucăm să-l gândim. El va aduce bani când vom fi În fața publicului, dacă va fi bine făcut.

Dar e importantă asocierea aceasta, pentru ca acest creator să se poată aduna cu creația lui și să dea ce-i mai bun din el; juristul să facă cele mai bune contracte; economistul să facă un buget În funcție de ce propun zona artistică și zona de comunicare. Nu putem să fim multiștiutori; nici nu putem.

În concluzie, eu cred Într-o echipă de creație și Într-una executivă (care acoperă alte zone de creație – comunicarea și promovarea sunt zone extraordinar de creative!).

Care sunt miturile legate de lumea teatrului, care v-au fost demontate când ați Început să lucrați la UNITER?

Că sunt de neatins. Ziua În care am călcat la UNITER a fost ziua când mi s-a părut că nu mă aud pe mine când vorbesc, așa emoții am avut. Să-l văd pe Ion Caramitru, cu toți ceilalți artiști, discutând despre probleme extrem de serioase din lumea teatrului… eu, economist, venit cu bugețele generale… O lună, două, am avut sentimentul că n-am ce să vorbesc cu ei. Nu Îndrăzneam să le spun „bună ziua”. 

După care mi-am dat seama că am de a face cu niște oameni extrem de energici și de cinstiți; ei chiar cred În lucrurile pe care le propun. Asta mi s-a părut extraordinar. „Noi credem că festivalul trebuie făcut așa” pentru că există o dorință până la contopire cu evenimentul; face parte din ei.

Anii au trecut… acum nici nu mă văd disociată de ceea ce Înseamnă UNITER. BineÎnțeles că nu suntem veșnici, dar sunt lucruri pe care cred că Încă le mai putem face și am foarte multe de Învățat de la cei tineri. E o mare bucurie să descoperi copii atât de bine pregătiți, care-și doresc lucruri reale și posibile; care nu au resurse, dar au nevoie de Îndrumare.

Discuția se bazează pe o generozitate de ambele părți. Asta am Învățat eu de la lumea artistică.

Care e dorința neÎmplinită, fantezia, pe care o aveți În legătură cu Festivalul Național de Teatru?

Nu e o fantezie, e o mare părere de rău că n-am putut aduce Preljocaj anul ăsta. Pentru mine, personal, e cea mai mare nereușită din ultimii ani – faptul că nu am putut-o seconda pe Marina Constantinescu, care a făcut această propunere.

Au fost probleme legate de spațiu, de costuri, dar misiunea mea era să găsesc soluții să-i aducem. Sunt justificări pe care le aduc, dar care – În realitate – nu mă disculpă. Pe mine, pentru mine.

Și cea mai mare satisfacție sau emoție pe care ați trăit-o În FNT?

E legată de fiul meu cel mare: bucuria cu care mi-a trimis primele linkuri, când se vorbea despre Festivalul Național de Teatru. Primele linkuri, trimise noaptea, cu felicitări, de parcă n-aș fi fost de-a casei. M-a impresionat. Ieri mi-a zis: „Erai foarte frumoasă, mamă, la Realitatea TV”. Poate mi-a zis-o să mă Încurajeze sau poate chiar așa a gândit…

Cel mic are o abordare mult mai fixă: „Ce pot eu să fac, să fiu parte a acestui festival? Cum pot să ajut?” Vrea să fie voluntar, să Împartă afișe și ziare.

Deci eu am șansa unei familii care mă susține. Poți să faci lucruri pentru că familia e generoasă cu tine. Băieții sunt timizi, niciodată nu mi-au cerut un bilet pe care să nu-l cumpere. Am avut surpriza să mă Întâlnesc În Festival cu cel mare, Împreună cu prietena lui; Își cumpăraseră bilet.

Nu Îndrăznesc să-mi spună: „Mama, am vrea și noi să intrăm.” Pentru că principiul ăsta, de a Învăța lumea să-și cumpere bilete, este normal. Și copiii mei au Învățat. „Vrem să ne ducem, ne luăm bilet.”

Foto: Florin Biolan