class="">Cristian Pepino: „Spectacolul «Adunarea păsărilor» nu a pierdut nimic odată cu trecerea timpului”

Regizorul Cristian Pepino a refăcut spectacolul din 1993, „Adunarea păsărilor“ de Farid Uddin Attar, producţie a Teatrului de Animaţie Ţăndărică. Nu a schimbat nimic, dar impactul asupra privitorului este la fel de puternic ca acum 22 de ani. Îl puteţi vedea pe 25 octombrie, de la ora 11.00, pe 26 octombrie, de la ora 19.00 şi pe 1 noiembrie, de la ora 11.00, la Teatrul de animaţie Ţăndărică.

un interviu de Florina Tecuceanu

Florina Tecuceanu: Aţi refăcut un spectacol remarcabil / cel al primei promoţii postdecembriste de actori-păpuşari ai Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, studenţii de la clasa dvs. Diferă cu ceva spectacolul “Adunarea păsărior” de azi de cel vechi?

Cristian Pepino: Nu am schimbat absolut nimic. Chiar nu trebuia schimbat nimic. Spectacolul nu “datează” şi am avut bucuria să constat că spectatorii şi cronicarii Îl apreciază acum ca şi În 1993. Poate că s-au adăugat câteva noi semnificaţii, spun unii. Dar este un spectacol despre om, În general, fără “referinţe contemporane”, şi tocmai de aceea nu se “perimează”.

Aţi păstrat costumele create acum 20 de ani de regretata Cristina Pepino, soţia dvs?

Desigur! Tot ce era de “refrişat”, de reparat, s-a făcut În ideea unei refaceri fidele originalului.

Este un spectacol “in memoriam”, dedicat soţiei dvs şi Mihaelei Tonitza. Este evident că v-a trezit amintiri puternice!…

BineÎnţeles. Mihaela Tonitza a avut ideea de a aborda poemul lui Attar, ea a făcut o traducere /şi asta a fost foarte important / deşi spectacolul este fără cuvinte. Dar poemul ne-a inspirat să construim situaţii dramatice, un fir narativ, conflict.

Iar Cristinei Pepino Îi datorăm nu numai costumele / ea a făcut parte din echipă, din “familie”. De altfel, Cristina a ajutat cu generozitate multe dintre spectacolele făcute la UNATC Împreună cu studenţii, fără să fie plătită pentru asta. Construiam Împreună cu ea păpuşile, alături de câţiva studenţi care erau mai pricepuţi În domeniu.

Şi totuşi, ce anume v-a făcut să umblaţi la “sertarul cu amintiri”?

Călin Mocanu, directorul Teatrului de animaţie “Ţăndărică”, a avut iniţiativa acestei reluări. Când mi-a propus să refacem spectacolul, m-am Întrebat dacă mai are forţa de impact pe care a avut-o la Început. Dar şi datorită faptului că mulţi dintre interpreţii principali fac parte şi acum din distribuţie, iar cei noi s-au integrat perfect in spiritul spectacolului, reluarea s-a făcut fără dificultăţi şi ne-am dat repede seama că spectacolul nu a pierdut nimic odată cu trecerea timpului.

Semnaţi şi scenografia acestui spectacol vizual, gestual, fără cuvinte, cu păpuşi . Cu siguranţă, aţi observat ce impact are asupra spectatorului… Cu ce mesaj pleacă acesta din sala de spectacol?

Cred că mesajul ajunge la spectatori foarte bine şi fără explicaţii.  Spectacolul prezintă o imagine a omului, a lumii, a dualităţii fiinţei umane, În situaţii limită. E despre dragoste şi ură, despre violenţă şi tandreţe, despre intoleranţă şi opusul ei, despre relaţia dintre individ şi societate, despre civilizaţie şi barbarie şi aşa mai departe. Nimic nou. Doar o ocazie de a ne gândi puţin.

Aţi fost student al lui Radu Penciulescu şi al lui David Esrig. Ce anume aţi preluat/ Învaţat de la aceştia?

Am avut acest mare noroc / să cunosc asemenea mari profesori şi mari artişti. De la ei am Învăţat, În primul rând profesiunea, apoi să fac spectacole prin care să transmit ceva spectatorului… Deşi amândoi sunt artişti foarte diferiţi ca stil, cred că am fost influenţat atât de Penciulescu, cât şi de Esrig.

V-aţi specializat În teatrul de păpuşi. De ce această alegere? Ce oferă păpuşile faţă de “actorul-om”?

Am ales acest domeniu datorită faptului că În ţara noastră există o importantă tradiţie de teatru de animaţie de artă. Am văzut În tinereţe spectacole importante de animaţie, semnate de regizori importanţi ca Stefan Lenkisch, Kovacs Ildiko sau Margareta Niculescu, de scenografi  mari ca Paul Fux, Mioara Buescu, Ella Conovici etc. Aceştia sunt creatorii care mi-au format un ideal al teatrului de păpuşi ca teatru de artă.

Păpuşile sunt păpuşi, omul e om. Păpuşa nu poate Înlocui actorul, ci este un instrument, un mijloc de expresie care se poate adăuga actorului, care Îl poate sluji pe actor. Păpuşa este Înrudită cu masca, a observat Paul Claudel. Actoria este similară În ambele ipostaze, În sensul că nu se poate să fii păpuşar bun dacă nu eşti şi actor bun. Sigur, păpuşa este o reprezentare plastică a unui caracter, aici teatrul de animaţie se diferenţiază de alte arte. Este o artă În care imaginea, creaţia plastică sunt foarte importante. Probabil că şi pregătirea mea ca desenator m-a apropiat de teatrul de animaţie.

Ce anume le transmiteţi studenţilor care Îşi doresc să fie păpuşari?

Să ia in serios profesiunea, pentru că numai aşa pot face lucruri importante şi viabile. Să respecte această artă şi pe ei Înşişi…

Aţi obţinut numeroase premii pentru spectacole şi pentru activitatea În teatrul de păpuşi, aţi scris cărţi. Meseria aceasta mai are taine pentru dvs?

Am avut şansa să primesc premii În străinătate mai Întâi.  Aşa am căpătat mai mult curaj şi am fost luat În serios şi În ţară. Dar dacă ai primit un premiu nu Înseamnă că le ştii pe toate, că nu mai ai nimic de Învăţat, ci că eşti Încurajat să mergi mai departe.

Teatrul se reinventează mereu, odată cu fiecare spectacol nou. Nu există reţete, formule, universal sau veşnic valabile. Societatea se schimbă mereu, artele la fel, tehnologia… Tot timpul afli lucruri noi. 

Cum au fost Începuturile dvs ca regizor? Ce vă impresiona atunci?

Primul meu spectacol ca regizor profesionist a fost făcut la Teatrul de Animaţie din Bacău, la invitaţia unui mare artist al genului, Petru Valter, care mi-a dat sfaturi importante În domeniul acesta. Am lucrat apoi câţiva ani În teatre dramatice, unde am avut experienţe importante, până când am reuşit, În 1979, să mă angajez la Teatrul de Păpuşi din Constanţa, unde am avut marea şansă să lucrez cu un grup de artişti extraordinari (Aneta Forna Christu, Lache Hariton, Gigi Nicolau, scenografii Eugenia Tărăsescu-Jianu, Mircea Nicolau şi mulţi alţii) de la care am avut multe de Învăţat.

Cu ajutorul lor am făcut spectacole care au fost apreciate În ţară şi În străinătate. În cinci ani primiserăm deja vreo patruzeci de premii. Eram solicitat să colaborez cu mai multe teatre de gen din ţară. În 1985 am fost invitat să mă angajez la Teatrul Ţăndărică.  

Cum era copilul Cristian Pepino? Când a fost prima sa Întâlnire cu teatrul?

Aveam vreo trei ani şi, când veneam de la slujba de duminică, unde mă ducea bunica mea, Îi puneam pe toţi cei din casă să stea În genunchi ca la biserică şi eu le “citeam” cântând popeşte, având În faţă cartea de telefon, spre amuzamentul tuturor. Nu scăpau de mine decât după ce Îi Împărtăşeam cu câte o linguriţă de vin şi ei Îmi pupau mana.

Cât despre prima Întâlnire cu teatrul, nu mai ţin minte exact, dar rudele mele mă duceau foarte des la diverse spectacole: de teatru, de operă, operetă, circ, păpuşi etc. Am avut şi acest mare noroc.

Unele spectacole m-au impresionat, cum ar fi un Macbeth cu Emil Botta În rolul principal, O tragedie de hârtie al lui Yves Jolly, Lysystrata la Operetă, Moartea unui comis voiajor cu Jules Cazaban şi Victor Rebengiuc, o sumedenie. Aveam atunci vreo şase ani. Dar cel mai mare impact asupra mea l-au avut spectacolele de la Bulandra puse În scenă de Liviu Ciulei, pe care le-am văzut mai tarziu, când aveam vreo 14-15 ani (Cum vă place, Sfânta Ioana, Opera de trei parale etc.).

A mai rămas ceva din copilul de odinioară În adultul de azi? Spiritul ludic specific copilului este recognoscibil În spectacolele dvs?

Mama mea, care are un simţ al umorului extraordinar, mă felicită şi azi de 1 Iunie, Ziua Copilului. Cred că are motive.

Spiritul ludic este o condiţie esenţială În artă, după părerea mea… Sper că se vede În spectacolele mele.

O invitaţie la spectacolul „Adunarea păsărilor”, cu argumente: ce are acest spectacol de oferit, de ce trebuie să vină oamenii să Îl vadă?

Cei care au văzut spectacolul, şi mai de mult, şi mai recent, l-au apreciat. Este un spectacol care s-a jucat de foarte multe ori datorită faptului că a fost invitat la multe festivaluri, fiind plăcut de către public şi de către mulţi directori de festival (de la Saarbrucken, Tolosa, Charleville-Mezieres, Zagreb, Edinborough, Rjeka etc.). Nu i s-a făcut reclamă, nu a fost “promovat”, a fost pur şi simplu plăcut. Eu nu mă pricep să fac reclamă.