class="">Ion Caramitru. UNITER. FNT. După 25 de ani

Ion Caramitru, directorul Teatrului Naţional „I. L. Caragiale“ din Bucureşti şi preşedintele Uniunii Teatrale din România (UNITER), vorbeşte despre cei 25 de ani care au trecut de la prima ediţie a Festivalului Naţional de Teatru.

un interviu de Florina Tecuceanu

Florina Tecuceanu: Anul acesta se Împlinesc 25 de ani de când UNITER organizează FNT. Vă mai amintiţi cum arăta festivalul În primii ani?

Ion Caramitru: Primele ediţii au fost modest organizate şi pentru faptul că era după 1989, când strada era mai spectaculoasă decât teatrul. Am reuşit foarte repede să co-interesez şi Ministerul Culturii şi Primăria Capitalei ca să facem Împreună cu Uniunea (UNITER) un „triumvirat“ pentru organizarea acestui eveniment. Şi lucrurile au mers bine până când s-a certat Primăria cu Ministerul.

Au fost momente de suspans, pentru că la primărie era Traian Băsescu, guvernul era de stânga şi nu s-au mai Înţeles. Iar când primăria nu a mai dat bani, ministerul a găsit ocazia să schimbe orientarea festivalului. Au vrut să Îl facă În altă parte şi a ieşit o ruşine… Au fost momente de suspans şi cu Gala UNITER şi cu Festivalul Naţional de Teatru. Până la urmă, lucrurile s-au orânduit de la sine, pentru că nici primăria şi nici ministerul nu pot organiza asemenea tip de evenimente care sunt strict profesionale.

Ce dificultăţi aţi Întâmpinat de-a lungul anilor În organizarea FNT?

Dificultăţile de atunci sunt şi aceleaşi pe care le avem acum. Finanţările sunt micşorate şi vin În ultimle zile de organizare a festivalului. Iar acest lucru a produs neplăceri şi a dus la absenţa unor trupe din afară / noi vrând să dăm o componentă internaţională festivalului. Trupele străine nu vin dacă nu au un contract ferm, Încheiat din timp, iar noi nu puteam să facem contracte ferme câtă vreme nu aveam garanţia finanţării. Întotdeauna banii / sau actele, mai bine-zis / vin cu câteva zile Înainte de Începerea festivalului. Suntem la un pas de colaps mental În situaţiile acestea.

O problemă importantă În organizarea FNT a fost atunci când s-a hotărât / şi nu din cauza noastră, cât a unor participanţi, supăraţi că nu au luat premii / să nu se mai dea premii la FNT, ci doar prime de participare. Când au fost bani, am putut da şi prime de participare. Acestea au fost sincopele legate de aspectul financiar şi moral. Apoi, au mai fost comise şi greşeli, atunci când am numit nişte persoane la conducerea festivalului / dar ce să-i faci? / partea subiectivă Îşi face loc. Iar greşelile sunt pline de subiectivism.

„25 de ani de Festival Naţional de Teatru Înseamnă tot atâţia ani de speranţe și decepţii, de bucurii și tristeţi, de prietenii și despărţiri, adică 25 de ani de viaţă. Suntem cu toţii mai bătrâni cu 25 de ani, dar ce contează? Acum, mai precis ca oricând, știm că solidaritatea În respectul profesiunii este speranţa salvării teatrului pe care toţi Îl iubim cu patimă devoratoare!“

Aţi reuşit să daţi o dimensiune internaţională festivalului?

Când am reuşit prima oară / nu mai reţin exact anul / a fost un an mai generos şi am putut să invităm nume prestigioase. La un festival naţional este bine să ai şi nişte nume din afară. Din acest punct de vedere, anul acesta nu este unul rău.

Puteţi identifica, În această istorie de un sfert de secol de FNT, o perioadă „de aur“, cu mari spectacole?

Desigur că au existat mari spectacole de-a lungul timpului, fie că au fost operele lui Dabija sau ale lui Tompa Gábor sau prezenţa lui Afrim, În ultimii ani… Au fost şi momente penibile, când au fost aduse În festival spectacole care nu aveau ce căuta. Dar se Întâmplă, iar greşeala „se sparge“ În mai multe capete.

Ion Caramitru. Întrebări pentru actor

De-a lungul timpului, aţi trăit şi ca personaj experienţa festivalului, jucând În multe spectacole selecţionate. O Întrebare pentru actorul care sunteţi acum: În „secunda zero“, chiar Înainte de a intra În scenă, vă mai auziţi bătăile inimii?

Sigur că da! De la debut şi până la retragerea de pe scenă, actorul este bântuit de tracul experienţei pe care trebuie să o aducă pe scenă şi de demonstraţia pe care o are de făcut. Pentru că nu lucrezi cu lucruri fixe, ci cu emoţii, cu elemente imateriale, cu profilul de fum al unor personaje. Construcţia lor nu se face cu dalta şi ciocanul, ci cu privirea, cuvântul, inflexiunea, imitaţia naturii. Acestea toate presupun un echilibru care este instabil şi care este născător de emoţii.

Dar la final, când ieşiţi la aplauze?

La final, În afară de un soi de oboseală mentală şi fizică pe care o simţi În toţi muşchii, nu ai decât un sentiment de mulţumire că ţi-ai făcut treaba. Iar În momentul În care pleci de pe scenă, gândul pleacă şi el către cea de a doua zi. Iar sentimentul de mulţumire nu trebuie să persiste prea mult /vorbesc din punctul meu de vedere / pentru că cel mai mare pericol este succesul. Dacă Îl joci pe Cezar / nu eşti Cezar. Dacă Îl joci pe Stalin / nu Înseamnă că eşti Stalin. Eşti doar iluzia unui Împărat sau a unui dictator. Dacă nu ţii cont de asta, succesul Îţi ia minţile.

Foto: Lucian Muntean