class="">Vava Ştefănescu, coregraf: „Îmi place să sar în gol, cu sau fără parașută, cu condiția să fie în domeniul artistic”

Vava Ştefănescu, coregraf: „Îmi place să sar în gol, cu sau fără parașută, cu condiția să fie în domeniul artistic”

Două dintre spectacolele care au fost selectate la această ediţie a Festivalului Naţional de Teatru, eveniment care va avea loc între 23 octombrie şi 1 noiembrie la București, poartă semnătura coregrafei Vava Ştefănescu: „Vertij” (scenariul şi regia Mihai Măniuţiu, producţie a Teatrului „Aurel Manea” din Turda ) şi „UbuZdup!” (adaptare şi regie de Gábor Tompa după “Ubu înlănţuit” şi alte texte de Alfred Jarry, producţie a Teatrului Naţional Cluj-Napoca).

9 septembrie 2015,  Comunicate de Presă

Două dintre spectacolele care au fost selectate la această ediţie a Festivalului Naţional de Teatru, eveniment care va avea loc Între 23 octombrie şi 1 noiembrie la București, poartă semnătura coregrafei Vava Ştefănescu: „Vertij” (scenariul şi regia Mihai Măniuţiu, producţie a Teatrului „Aurel Manea” din Turda ) şi „UbuZdup!” (adaptare şi regie de Gábor Tompa după “Ubu Înlănţuit” şi alte texte de Alfred Jarry, producţie a Teatrului Naţional Cluj-Napoca).

Vava Ştefănescu vorbeşte despre aceste producții,  despre cum este receptat dansul contemporan la noi şi În străinătate şi despre drumul pe care l-a ales Într-o profesie care se intersectează cu alte arte.

Florina Tecuceanu: Ce poveste există În spatele deciziei dumneavoastră de a studia arta coregrafică?

Vava Ştefănescu: Nu e chiar o poveste, ci o dorință Împlinită. Aveam 9 ani și eram la Școala Sportivă nr.15 din Buzău. Făceam gimnastică. BineÎnțeles că pe vremea aceea toate fetițele erau „mica gimnastă”, cu gândul la Nadia Comăneci. Numai că eu visam să dansez. Întâmplarea a făcut să vină o comisie de preselecție de la Liceul de Coregrafie din București și Împreună cu alte trei fete am fost selectată. Peste câteva luni / În septembrie / am susținut primul mare examen din viața mea / trei zile de examinări / și am fost admisă.

Familia v-a influenţat În luarea aceastei decizii?

Da, În sensul că la noi În casă se dansa mult, iar primii pași de dans i-am Învățat de la tata (care nu e dansator de profesie, sau actor, ci e doctor veterinar J).

Părinții mei nu mi-au influențat decizia; eu eram foarte foarte hotărâtă să fac asta. Dar m-au influențat În sensul susținerii necondiționate a acestui vis pe care Îl aveam. Mi-aduc și acum aminte discuția avută cu părinții / mi-au spus că va fi o viață de sacrificii, fără prea multă joacă, cu multă muncă și că doar excelența va face ca meseria asta să merite. Aveam, totuși, 9 ani…

Există atâtea polemici pe marginea dansului contemporan. Puteţi oferi o definiţie pe Înţelesul celor care văd doar „niște mişcări dezordonate şi dezarticulate”?…

Spectacolul de dans-care-se-face-astăzi, sau contemporan este o artă care evoluează și se modifică În conținut și formă la fel ca și celelalte arte-care-se-fac-astăzi, adică arte contemporane cu noi, fie că ne gândim la arte vizuale, la arte plastice sau arte performative.

Discursul spectacolului de dans-care-se-face-astăzi este preponderent pornit de la corp, dar nici această măsură nu este destul de strictă, pentru că, lărgindu-și aria prin Împrietenire cu alte domenii artistice, În special cu artele vizuale, muzica și noile tehnologii, a dezvoltat deseori dramaturgii și forme spectaculare ce se Îndepărtează de accepțiunea / destul de generalizată / de divertisment sau arte decorative.

Spuneaţi Într-un interviu că aţi sărit cu paraşuta. Ce oferă acest sport extrem unui coregraf care ştie să „zboare” pe scenă şi care percepe Într-un mod special spaţialitatea?

N-am sărit cu parașuta; spuneam că nu mai știu dacă a fost un vis sau chiar mi s-a Întâmplat. De fapt aveam 6 ani și tata m-a luat cu el Într-o după-amiază la o unitate militară unde avea ceva de rezolvat cu serviciul. Se făceau antrenamente pentru săritul cu parașuta, dintr-un avion mic (sau elicopter?), parcat la sol; soldații puneau un ham de care era agațată o parașută și Își dădeau drumul pe un tobogan mare din avion.

Mi-a povestit tata mai târziu, că Într-adevăr mi-au dat și mie o parașută (probabil cea mică de rezervă) și m-am dat pe tobogan. Eu Îmi aminteam că am zburat; probabil că așa a și fost. Fiindcă eram mică și ușoară, nici nu am atins toboganul…

Dar, În general Îmi place să sar În gol, cu sau fără parașută, cu condiția să fie În domeniul artistic și preferabil pe o scenă.

În această ediţie a FNT semnaţi coregrafia la două spectacole. Ce exprimă coregrafia, la fiecare dintre acestea?

„Vertij” este o experiență cu adevărat amețitoare. Lucrul pe tema uitării de sine, deconectării de corp, de ceilalți, este tratată atât de poetic și frust În același timp de către Mihai Măniuțiu, Încât uneori a fost dificil să reziști acestei intensități. Este asemănător lucrului la „Uitarea” din 2001, spectacol prezentat În FNT, scris de George Banu, iar scenariul și regia / ca și În cazul „Vertij” – realizate de Mihai Măniuțiu. Atunci eram pe scenă alături de Sylvain Groud (Franța), acum sunt pe scenă alături de Andrea Gavriliu. În „Vertij” suntem două corpuri care de fapt sunt foarte diferite; Însă spectacolul transformă aceste imagini și le aduce la ….unul.

O altă producție teatrală la care am participat și va fi prezentă În actuala ediție a FNT este „UbuZdup” În regia lui Tompa Gabor, o producție a Teatrului Național Cluj.

De ce vă este teamă cel mai mult, ca artist?

Mi-e teamă… să nu mă mai tem.

Unde evadaţi când vreţi să evadaţi?

De la o vreme nu mai Înțeleg termenul de evadare. Mi se Întâmplă să evadez cam puțin În ultima vreme.

Predaţi dansul şi În afara ţării. Există diferenţe Între felul În care receptează publicul și cursanţii dumneavoastră, dansul, În străinătate, faţă de cum este receptat În spaţiul românesc?

În multiplele lui forme actuale, dansul contemporan beneficiază În Occident de un context care Îi favorizează dezvoltarea normală. Dansul nu este o „pasăre rară” și nu este considerat „experiment” deÎndată ce abordează o formă nouă, așa cum este considerat la noi. Studenții din SUA, Franța sau Germania sunt formați să „stoarcă” de la profesor tot ce știe acesta. Procesele de formare În Învățământul vocațional În România fac din student o „gură deschisă” În care se varsă (orice) informație, iar contextul cultural În care trăiește studentul român Îi stabilește acestuia cu greu valori sau repere valabile.

Când aţi avut cele mai intense trăiri legate de dans?

De fiecare dată când sunt pe scenă sau, mai exact, de câte ori dansez. Cea mai recentă experiență a fost cea de care v-am menționat mai sus, “Vertij”, care este o pasăre rară. Ca tip de spectacol este foarte-foarte rar În România. Ar fi păcat ca publicul bucureșten să nu profite de ocazie, pentru că se ajunge destul de greu la Turda, la Teatrul „Aureliu Manea”, care a produs acest spectacol.

Sunteţi un om optimist sau un pesimist?

De obicei sunt optimistă; În ultima vreme, un fel de luciditate transformă acest optimism Într-un fel de pozitivare a situațiilor.

Cum aveţi grijă de „instrumentul dumneavoastră de lucru”/ corpul? Au fost momente când a fost pus pe „sistemul de avarie”?

Corpul meu este primul meu interlocutor. Nu cred că am grijă destulă de el. Cred că și el s-a săturat de mine și câteodată și eu de el (vezi spectacolul meu “After All” cu Carmen Coțofană). Dar cred că ne-am obișnuit cu „stilul smuls” În care trăim, iar multiplele situații de avarie prin care am trecut Împreună au fost/ sunt, de fapt, semnalele corpului pe care eu doar trebuie să le ascult ca să Înțeleg ce am de făcut. Ne Împăcăm destul de bine, comunicăm prin dureri, umflături și… mișcare.