class="">Amprente în Festivalul Național de Teatru – Alexandru Tocilescu

Amprente în Festivalul Național de Teatru – Alexandru Tocilescu

Un maestru al provocărilor teatrale, un profund cunoscător al clasicilor și contemporanilor, un erudit, un om liber cu adevărat – așa a fost Alexandru Tocilescu. Atât de mult i se simte lipsa! Atât de mult se simte lipsa frumuseții și nebuniei lui teatrale în arta spectacolului! El crea altfel; el era altfel. În Festivalul Național de Teatru au fost văzute multe spectacole realizate de neobișnuitul regizor. Despre Tocilescu și unele montări ale sale, la rubrica „Amprente” – pe site-ul fnt.ro.

18 iunie 2019,  Stiri

Spectacolul „Poate  Eleonora…” de Gellu Naum, regia Alexandru Tocilescu, scenografia François Pamfil, produs de Theatrum Mundi, a fost prezentat în FNT în 1997, anul când a avut loc premiera absolută. Piesa, scrisă în 1962, nu mai fusese pusă în scenă până atunci și nici după – din câte știu – sau dacă s-a mai montat pe undeva nu a avut ecou. Puțini probabil și-au putut imagina această piesă pusă în scenă. Tocilescu a pus în scenă cuvântul magic al lui Naum. Reproduc aici un text al Adrianei Bittel scris ca un răspuns la o anchetă – „Un spectacol pentru «Happy few»” (Dilema, 1997): „Iubind poemele lui Gellu Naum, am fost suspicioasă cu acest spectacol fiindcă nu mă ducea mintea cum se poate reprezenta, cu limitatele mijloace teatrale, ceva ce, din pagina scrisă, transmite direct în creier, unde posibilitățile (în funcție de creier) sunt mult mai vaste. Ei bine, ceea ce a reușit Alexandru Tocilescu mi se pare excepțional. Viziuni, nu vedere, lucruri care habar nu aveam cum s-ar putea face, fiind gânduri, au apărut, păstrând miraculos esența Gellu Naum. Poate (sigur) Eleonora… e unul dintre cele mai frumoase spectacole din câte am văzut”.

Iar Dumitru Solomon scria referitor la „frumosul și elegantul spectacol” al lui Tocilescu: „S-a vorbit atât de mult în această jumătate de secol despre finalitatea artei, invocându-se numele lui Belinski, Cernîșevski, Marx, Lenin, Stalin, Ceaușescu, încât a fost un adevărat șoc – cel puțin pentru spectatorii între două vârste – spectacolul cu «Poate Eleonora…» (…), care nu luptă, nu înfierează și nu exaltă nimic, care desfășoară doar grație, poezie, inteligență, imagini delicate, grotești, subtile, rafinate, triste și vesele. Cei care încă nu erau convinși că arta nu e scop au înțeles că arta este (poate fi) joc gratuit și, mai presus de toate, plăcere”.

Programul FNT din 1999 a inclus „Bizarmonia” – Teatru instrumental, un spectacol creat de Alexandru Tocilescu pe muzică scrisă de Nicolae Brânduș și versuri de Ion Barbu, coregrafia Raluca Ianegic, cu formația Pro Musica Nova (producție ARCUB – Centrul de Proiecte Culturale al Municipiului București). Și s-a spus că e un „spectacol neobișnuit”, cu „instrumentiști convertiți la teatru și dans”, cu „un quartet în spațiul heptagonului barbican”. Criticul Doru Mareș punea „Bizarmonia”, în 2011, într-un top de trei titluri ale spectacolelor din ultimele două decenii.

Nicolae Brânduș spunea, într-un interviu, despre „Bizarmonia”: „… Aici este vorba de o estetică elaborată a unui spectacol complex cu muzică, cu mișcare, dans, expresie mentală și gestuală, o partitură reper… Este, în primul rând, vorba de a se aborda domeniul muzical în mod divers într-o lume complexă a Logicilor Posibile (Interviu de Andra Apostu, revista Muzica, 2017).

Un spectacol frumos, creat de Alexandru Tocilescu la Teatrul Naţional din Bucureşti și prezentat în FNT la ediția din 2001, a fost cel intitulat „Amanţii însângeraţi” de Chikamatsu Monzaemon.  Alături de regizor au lucrat Irinel Anghel (muzica), Florilena Popescu Fărcășanu (costume), Puiu Antemir (decor), Roxana Colceag (coregrafie). Marina Constantinescu scria în cronica din „România Literară”: „Un spectacol cu rezonanţe foarte speciale (…) L-am văzut de două ori, la începutul acestei stagiuni. Deşi vorbeşte despre moarte, iubire, sinucidere, această montare a lui Tocilescu mi-a făcut bine, mi-a creat o emoţie profundă şi discretă, aşa cum puţine spectacole reuşesc să o facă în ultima vreme, mi-a adus aproape lumea Japoniei atât de îndepărtată şi, totuşi, atât de în preajma sufletului meu (…).

Click pe imagini pentru a vedea o galerie foto din spectacolul „Amanţii însângeraţi”. Foto: Mihai Cratofil

În FNT 2003 a fost Oblomov”, dramatizare de Michaela Tonitza Iordache după romanul omonim al lui Goncearov. Tocilescu a montat spectacolul la Teatrul Bulandra, sala „Toma Caragiu”. Scenografia (Premiul UNITER) a fost realizată de Dragoș Buhagiar. Despre acea creație scenică Florica Ichim scria în România Liberă: „Am văzut, în acest ultim deceniu, atâtea spectacole fără nuanțe, fără stări, fără profunzime, încât apariția lui «Oblomov» pus în scenă de Alexandru Tocilescu ne apare acum, în final de stagiune, ca un dar de artă”.

Click pe imagini pentru a vedea o galerie foto din spectacolul „Oblomov“. Foto: Cosmin Ardeleanu

Într-o discuție ce evoca personalitatea lui Tocilescu, Marina Constantinescu spunea despre acest artist: „Cu Toca învățai să zbori, învățai să te contrazici pe tine însuți, învățai să-l urmezi, învățai să-l părăsești – era ca într-o iubire furtunoasă în care te întorci mereu acolo unde te simți foarte în siguranță. M-am simțit foarte în siguranță văzând «Oblomov», redescoperind ceva din anvergura extraordinară a lui Tocilescu”.

În 2004, un alt spectacol al lui Tocilescu era prezentat în FNT: Poker” de Adrian Lustig (Teatrul de Comedie). Decorul l-a semnat Puiu Antemir, iar costumele Anca Răduță. Din cronica lui Nicolae Prelipceanu (România Liberă, 2004) am extras: „(…) Tocilescu nu a ratat nici una dintre aluziile la actualitate cuprinse în textul lui Lustig, spectacolul căpătând conotaţii politice dintre cele mai acute. Mai nici una dintre temele zilei nu lipseşte din text şi de pe scenă, de la traficul de influenţă la evaziunea fiscală, la mita luată de parlamentarii Puterii pentru a bloca procese sau a facilita afaceri, până la amanta basarabeancă a omului influent”.

Click pe imagini pentru a vedea o galerie foto din spectacolul „Poker“. Foto: Teatrul de Comedie

 

În 2005, publicul din FNT a văzut montarea lui Tocilescu „O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu”, după Th. Denis Dinulescu, scenografia Puiu Antemir (Teatrul Mic). Opiniile au fost diverse. Tocilescu a provocat publicul avizat și publicul amator. Din cronica Marinei Constantinescu am desprins: „(…) Montarea lui Alexandru Tocilescu nu are nimic revanşard, nu vrea să judece pe nimeni. Nici pe soţii Ceauşescu, nici pe «băieţii» vigilenţi care au intrat în fiecare din noi, inventând forme ale dezastrului dictaturii, nici chiar pe noi, care am pus umărul, uneori voluntar, la marea construcţie a socialismului. Are aerul unei picturi naive, cu tuşe groase, uneori, cu aparente disproporţii, cu alaiuri interminabile, cu un haz simplu, conţinut. Pe dedesubt, însă… se produce întâlnirea cu anii trăiţi. Pentru unii mai mulţi, pentru alţii mai puţini sau, privind tineretul din sală, deloc. E halucinant! Brusc, n-am mai ştiut unde sunt şi, mai ales, în ce an! Atmosfera de atunci a dat năvală peste mine. Pe scenă, dincolo de cei câţiva protagonişti, toţi foarte buni, fără să iasă o secundă din convenţia stabilită de regizor, se adună, se alcătuiesc coruri. Femei, bărbaţi, tineri. Mă frec de multe ori la ochi. Dincolo de costum, de îmbrăcămintea propriu-zisă, amărâtă, uniformizatoare, proletară, kitschoasă, descopăr chipuri, atitudini, înflăcărări de atunci. Aş zice chiar credinţa. În cuget şi-n simţiri. Un fior pe şira spinării mele. Un zâmbet tâmp în colţul gurii. În pauză, holul teatrului este ca o sală de muzeu. Ca o ipostază a comunismului. Roşul predomină, flutură steaguri, texte imbecile pot fi citite peste tot, presa vremii, ceasloave, pe un monitor, imagini de pe stadioane, defilări, vizite de lucru, ovaţii, aplauze, aplauze, aplauze. Mi-a venit să ţâşnesc pe uşă, direct în stradă, să mă ciupesc de mână şi să înţeleg că sunt în anul 2005 şi că totul, toată porcăria asta s-a terminat. Şi că nu se va mai întoarce niciodată. Oare?, parcă-mi şopteşte Tocilescu în urechi. Slăbiciunile omului sunt incalculabile, perverse, duşmănoase. Şi nasc monştrii”.

Click pe imagini pentru a vedea o galerie foto din spectacolul „O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu”. Foto: Teatrul Mic și Maria Ștefănescu

Un an mai târziu, în 2006, Festivalul Național de Teatru programa o altă creație a lui Tocilescu – producția Teatrului Bulandra „Elizaveta Bam” de Daniil Harms. O altfel de creație scenică despre care s-a scris: „Toţi actorii au de cântat, e drept, partituri simple, dar mişcarea şi nemaipomenitele apariţii scenografice, de sus, de jos, din părţi, imaginate de mereu surprinzătorul Dragoş Buhagiar, transformă totul într-o fermecătoare feerie care se sfârşeşte rău, din moment ce Elizaveta Bam este, finalmente, prinsă şi ucisă. Jocul cu moartea este foarte convingător realizat de Alexandru Tocilescu, foarte bine servit de scenografie, de actori, de muzică. În fond, toată această comedie, roşie şi ea, dar mai voalat vopsită, în stilul lui Harms, nu este decât preludiul unei tragedii”. (Nicolae Prelipceanu, România Liberă, 2006).

Click pe imagini pentru a vedea o galerie foto din spectacolul „Elizaveta Bam”. Foto: Sorin Radu

O altă provocare scenică a fost în 2008, „Eduard al III-lea” de William Shakespeare, montată de Tocilescu la Teatrul Naţional din Bucureşti. Piesa „recent atribuită” lui Shakespeare e despre „onoare, simțul datoriei, iubire pătimașă”. Scenografia a semnat-o Dragoș Buhagiar. Din cronici:  „… «Eduard al III-lea» al lui Alexandru Tocilescu nu are doar anvergură şi fast, ceea ce este vizibil pentru toată lumea, ci şi fineţe de detaliu, rafinament actoricesc, apropiere de esenţă, aprofundare a textului.” (Adrian Mihalache, Teatrul azi); „Sunt momente de teatru adevărat, scenele ce se petrec între Eduard (Ion Caramitru) şi contesa de Salisbury (Crina Mureşan), atât de bine jucate încât simţi atracţia plutind în aer, iar înfruntarea celor două voinţe parcă scoate scântei”. (Cristina Modreanu, Gândul)

Click pe imagini pentru a vedea o galerie foto din spectacolul „Eduard al III-lea”. Foto: Marius Beșu

Apoi, în 2009, publicul FNT a avut parte de Casa Zoikăi” de Mihail Bulgakov (Teatrul de Comedie). Abordând textul, Tocilescu spunea: Sunt sigur că marea majoritate a publicului habar nu are despre ce vorbim noi aici. Marea majoritate a publicului, în cazul în care sunt tineri, nu a auzit niciodată nici de comunism, nici de Stalin, nici de nemţi, nici de întrecerea socialistă şi viaţa lor a fost şi probabil că va fi mai bună decât a noastră. Dar noi ăştia care am trecut prin aşa ceva nu avem nici voia şi nici dreptul să lăsăm aceste lucruri să se piardă în neantul timpului fără să încercăm să le aducem aminte, să le împrospătăm în minţile celor care ştiu şi să le recreăm în minţile celor care nu ştiu”.

Click pe imagini pentru a vedea o galerie foto din spectacolul Casa Zoikăi”. Foto: Augustina Iohan

În FNT – 2010 s-a jucat un alt spectacol, la fel de „frumos” ca toate celelalte create de Tocilescu: „Sfârşit de partidă” de Samuel Beckett, scenografia Vanda Sturdza (Teatrul Metropolis). Despre această montare Monica Andronescu scria: O stranie formă de haos ordonat creează Tocilescu în acest „Sfârşit de partidă”. Ordonează gesturile, pare să le dea sens cuvintelor, să potrivească imaginea întreagă peste ele şi apoi, brusc, le anulează.” (Yorick).

Click pe imagini pentru a vedea o galerie foto din spectacolul „Sfârşit de partidă”. Foto: Octavian Tibăr

O altă producție a Teatrului Metropolis, semnată de Alexandru Tocilescu și prezentată în FNT un an mai târziu, în 2011, s-a intitulat „Nevestele vesele din Windsor” – „un musical de excepție, un remake din anul 1978; un spectacol pe muzica lui Nicu Alifantis, textul lui W. Shakespeare, dirijat de Alexandru Tocilescu”.

Click pe imagini pentru a vedea o galerie foto din spectacolul „Nevestele vesele din Windsor”. Foto: Barabas Zsolt

În noiembrie 2011, Alexandru Tocilescu a părăsit această lume. Plecase brusc „cel mai rebel și liber spirit din lumea noastră teatrală”, după cum îl numise Marina Constantinescu pe acest „rafinat și neliniștit om de cultură”.

În FNT – 2017 ne aminteam de Alexandru Tocilescu prin prezentarea lucrării „Toca se poveşteşte”, o frumoasă antologie îngrijită de Florica Ichim.

„Am putea vorbi de Toca ca de o ființă mai vie decât celelalte, dublat fiind și de suferința lui de care aparent își bătea joc. Sunt puțini oameni care pot să-și trateze cu detașare o suferință atât de gravă, copleșitor de complicată (…) Și totuși avea putere să vină la repetiții, să lucreze, să se enerveze chiar, lucru care era benefic. Enervările lui erau purtătoare de creativitate. Pentru mine, Toca rămâne, poate, după Liviu Ciulei, cel mai viu regizor cu care am lucrat”. (Ion Caramitru)