class="">Când amintirile vorbesc despre teatru

Când amintirile vorbesc despre teatru

După treizeci de ani. Teatru şi viaţă” este titlul unui dialog care a devoalat sentimente, gânduri, cunoștințe. Dialog desfășurat într-o după-amiază catifelată de octombrie în Centrul Vechi al Bucureștiului – acolo unde se găsește HUB FNT (Hanul ARCUB Gabroveni), între criticul Marina Constantinescu şi eseistul George Banu – doi oameni remarcabili ai vieții teatrale și care aparțin unor generații distincte.

22 octombrie 2019,  Stiri

… Trei decenii de la evenimentele din decembrie 1989. O perioadă în care au fost acumulate și adăpostite memorii despre teatru, despre oameni; memorii trăite fără frică, în libertate. Iar începutul acestei libertăți l-au reprezentat gândurile celor doi – Marina Constantinescu și George Banu. Gânduri expuse despre șocul momentului decembrie ’89, despre începutul unui parcurs în lumea minunată a teatrului, despre revenirea din exil, despre întâlniri, prietenii, relații. Mai bine zis – „un voiaj printre legendele teatrului”.

„… 30 de ani de libertate și încercare de democrație împreună. M-am gândit mult cu cine am împărțit momente, clipe… Răspunsul este: cu foarte mulți colegi de breaslă. Unii sunt aici, alții nu mai sunt printre noi. În această după-amiază frumoasă și blândă de toamnă este vorba despre întâlniri, despre însoțiri și, nu în ultimul rând, despre emoția teatrului și a umanității. Acum câțiva ani l-am întrebat pe George Banu: Când ne-am întâlnit de fapt? Fiindcă sentimentul este cumva dintotdeauna, de acum 29 de ani, când eu debutam în lumea teatrului, iar el era o autoritate. Anii au trecut și trecerea anilor a înmulțit întâlnirile, prieteniile solide.” Așa a început Marina Constantinescu să depene gândul despre întâlnirile sale cu George Banu, remarcând: „Au însemnat foarte mult convorbirile noastre diurne, nocturne, scrisorile, zecile de cartoline, însemnările, mesajele și dacă ar fi să le adun ele vorbesc ca într-un puzzle uriaș despre povestea teatrului. Mi se pare cel mai prețios lucru când oamenii vorbesc despre teatru, dar și despre oamenii care îl fac. Eu cred că ne-am cunoscut la primul Festival Național de Teatru, când stăteam unul lângă celălalt sau alergam de la Odeon la Național să vedem spectacole. Ne împărtășeam impresiile, eram dispuși atunci să ne împărtășim impresiile fără, neapărat, tensiuni; erau polemici de idei. A fost respectul față de părerea celuilalt. Apoi a fost momentul important în viața noastră – Festivalul de la Avignon; un moment special a fost cel de la Torino, cu mulți români și străini. Mergeam la spectacol și stăteam mult de vorbă împreună. Avem povești frumoase de la Salonic sau de la Bogota, care ne-au îmbogățit în interior. Această întâlnire poate fi de fapt o mărturie pe care o facem public despre ce înseamnă să te însoțești pe un drum complicat, de multe ori cu crize, ca și societatea noastră; ce înseamnă drumuri – drumuri către tine, către spectacol, drumul către celălalt și ce înseamnă, cred eu, să nu trădezi”, a spus Marina Constantinescu. Cu emoție în voce, ea a amintit de unii prieteni care nu mai sunt în viață.

A continuat cu alte mărturisiri: „Sunt 29 de ani plini cu momente sublime, cu momente dificile din multe puncte de vedere, dar întotdeauna ne-am întâlnit în acel spațiu, cumva suspendat între pământ și cer, în spațiul miracolului și de multe ori al nopții, noaptea plină de mister. Întotdeauna știm unde este celălalt. Ne împărtășim cumva existența. Cred că în lumea teatrului întâlnirile ca și repetițiile fac povara dulce și frumoasă a existenței, a unui destin. În orice caz, destinul meu în lumea teatrului este legat în mod fundamental de felul în care am știut să păstrăm această relație proaspătă, foarte adevărată, spunându-ne întotdeauna părerea și cel mai tare având voluptatea dialogului despre spectacolele pe care le-am văzut separat sau împreună, în România sau oriunde în lume”.

S-a închegat „o confesiune dincolo de cortină”. A fost accentuat în acest dialog „cultul” pentru o prietenie, dar lăsând să se vadă ceva important despre teatrul românesc: ce s-a întâmplat cu el, cu cei doi, cu oamenii de teatru într-o perioadă lungă – 30 de ani.

George Banu, un om foarte direct de felul lui, a început să depene amintiri ca o completare la cele spuse de Marina Constantinescu: „E foarte plăcut să ai o prietenie cu un început precis – acum 30 de ani. Și e ciudat – tu îți amintești de festival, eu îmi amintesc de o lungă discuție pe care am avut-o în Cișmigiu, când mi-ai vorbit despre viața ta și eu ți-am vorbit despre a mea și asta confirmă relația ambiguă, dublă între teatru și viață. Dar eu eram la Paris când au avut loc evenimentele din decembrie 1989 și ieri mi-am dat seama că ne referim mereu la Proust, care vorbește despre memoria involuntară, aducându-ne aminte trecutul. Dar există și memoria depusă în tine, care e atât de sigură. Aceste evenimente de acum 30 de ani reprezintă pentru mine un fel de seif al memoriei, la care pot reveni și azi, și mâine, oricând și oriunde, pentru că sunt inalterabile. Sunt cu mine”.

Apoi George Banu, în virtutea temei dialogului, a vorbit despre primele momente ale lui decembrie ’89: unde se afla, ce s-a întâmplat, cum a reacționat… Foarte semnificativă pentru el a fost clipa cum a aflat despre fuga lui Ceaușescu. A aflat despre acest moment nu în direct, ca alții, ci de la altcineva, după ce alții aflaseră deja.

De ce atât de semnificativă? „Pentru că pe de o parte este o absență, am ratat momentul, dar pe de altă parte devine și o amintire imaginară – mi-a povestit cineva că Ceaușescu a fugit”, a spus George Banu, care a dat, apoi, diverse exemple. S-a referit la joncțiune, biografie, istorie; la „memoria definitivă – un fel de bloc memorial, care nu se poate deteriora, dar implică și amintirea consecințelor”. S-a referit la evenimente biografice, cum ar fi pierderea somnului câteva luni la rând sau la definiția lui Emil Cioran, care îi spusese cândva că limba maternă crește ca iarba rea.

Definiția lui Cioran m-a marcat mai ales în acest moment. Stratul limbii franceze depus pe limba română a început să se spargă. Din cauza șocului emoțional pe care l-am trăit, limba română țâșnea în limba franceză. Luptam cu această extraordinară spargere a blocului lingvistic, care era limba franceză și pe care mi-l construisem timp de 20 de ani, sub șocul pe care îl trăiam”, a spus George Banu, exemplificând și cu alte momente din viața sa la acea vreme, ca niște responsabilități personale: atunci s-a implicat în activități de a trimite în România, prin UNESCO, cărți sau de a organiza turnee în România și în Franța.

Noaptea nu dormeam, iar ziua aveam senzația de plenitudine – faptul de a fi util măcar o dată în viață. Asta a creat, într-un fel, un sistem de relații noi. Acest eveniment extraordinar a condus la o relație afectivă dublă: am venit în România și am regăsit prieteni pe care nu-i văzusem sau cu care aveam relații sporadice”, și-a continuat confesiunea George Banu. Totodată a ținut să spună că pentru el a fost atunci o mare satisfacție personală – dintre prietenii lui nimeni nu a trădat și „pe acest teren de încredere afectivă au apărut noi prietenii; iar prietenia cu tine, Marina, pentru mine este întâlnirea din Cișmigiu…”.

Mai multe detalii despre eveniment găsiți aici, iar aici puteți vedea mai multe imagini.

Fotografii: Mihaela Marin