class="">Regizoarea Carmen Lidia Vidu și „Jurnal de România. Timișoara”: „Toată lumea caută senzaționalul, noi cercetăm normalul”

Regizoarea Carmen Lidia Vidu și „Jurnal de România. Timișoara”: „Toată lumea caută senzaționalul, noi cercetăm normalul”

Pe 20 octombrie, în Festivalul Național de Teatru, Sala Mică a Teatrului Național din București găzduiește două reprezentații ale spectacolului de teatru documentar „Jurnal de România. Timișoara”, semnat de regizoarea Carmen Lidia Vidu la Teatrul German de Stat din Timișoara. Spectacolul documentează viața orașului prin intermediul biografiilor celor șase actrițe din distribuție.

9 octombrie 2019,  Stiri

După ce a realizat „Jurnal de România. Sfântu Gheorghe” și „Jurnal de România. Constanța”, Carmen Lidia Vidu a ajuns cu proiectul său de teatru documentar multimedia în cel mai important oraș din vestul țării, viitoare capitală culturală europeană. Cum a descoperit orașul lucrând pentru acest spectacol și ce atmosferă a găsit la Teatrul German, ce a atras-o în cazul acestui loc? Întrebările sunt sensibile fiindcă am ajuns în 2018 în Timișoara, un oraș în care am găsit două situații tensionate în jurul directoratului Teatrului German și în proiectul de pregătire al Capitalei Culturale TM 2021”, spune azi. „Am căutat să găsesc urme ale Revoluției din 1989 și le-am găsit foarte greu. Acum, în 2019, se împlinesc 30 de ani de la Revoluția din ‘89. Oare pregătește vreun teatru (maghiar, german, român) din Timișoara un spectacol documentar, de investigație sau aniversar?”, se întreabă Carmen.

În Timișoara se vorbește mult despre puterea interlopilor, despre poliția coruptă, despre mizeria stradală” – iată o parte din realitatea de la fața locului. Cât despre teatru, „în Teatrul German am colaborat cu cea mai echilibrată echipă din viață mea. Artiștii cu care am lucrat sunt educați, disciplinați, inteligenți, articulați. Eu am crescut mult datorită lor”, recunoaște regizoarea.

Un oraș multietnic

„Timișoara are o putere aparte: multietnicitatea. Sunt români, nemți, unguri, sârbi, arabi, romi, italieni. Asta te face să te simți într-un oraș cu adevărat european. Orașul are istorie, a cunoscut imperii, ocupații, revolte, revoluții. Timișorenii privesc spre Ungaria, Austria, Germania. Ei acolo își fac cumpărăturile, vacanțele, studiile. Uneori aveam impresia că nu Bucureștiul e capitala lor”, spune Carmen Lidia Vidu rememorând timpul petrecut la Timișoara pentru pregătirea spectacolului.

„Jurnal de România. Timișoara” (imagine de la repetiții)

Ea însăși s-a născut și a crescut în vestul țării. „Eu sunt născută în Banat și am crescut în Arad. Orașul Timișoara mi-e cunoscut, nu pot să spun că l-am descoperit prin Jurnal de România, dar abia acum i-am descoperit artiștii care sunt impecabili. Îmi dau o stare de siguranță. Pot avea încredere în ei. Asta e ceva nou pentru mine. Să nu-mi fie frică. Dacă România e o țară instabilă, atunci pot spune că Planeta Actrițelor din Jurnal de România. Timișoara este matură, echilibrată și mai ales stabilă. De la aceste actrițe am învățat noțiunea de Normalitate.”

Revenind însă la felul cum în Timișoara se întâlnesc culturi diferite, câtă diversitate etnică există în „Jurnal de România. Timișoara” și cât de ofertantă a fost această diversitate pentru spectacol? Diversitate etnică există și toată lumea e OK cu ea (ba chiar e o mândrie), dar totul până la romi. Ei își spun țigani și își pun semne în ferestrele caselor cu textul aici locuiesc țigani. În Timișoara există singura clădire din Europa în care funcționează patru instituții culturale de stat: Opera, Teatrul Național în limba română, Teatrul Maghiar și Tearul German. Centrul e ocupat de magazinele arabilor. Pe sârbi îi vezi în mall-uri. Vin cu autocarele la cumpărături. Restaurantele italienilor nu sunt de neglijat. Cam asta e lumea văzută de mine și cea pe care am încercat să o cuprind în Jurnal de România. Timișoara”, zice Carmen Lidia Vidu, iar aceasta este doar o parte din portretul unui oraș cât se poate de interesant, pe care vă invităm să-l descoperiți într-un spectacol care, în numai o oră, surprinde esența locului.

Istorii personale vs. istoria locului

Întrucât „Jurnal de România. Timișoara”, ca și celelalte două spectacole din proiectul „Jurnal de România” (Sfântu Gheorghe și Constanța), se construiește pornind de la biografiile actorilor din distribuție, am vrut să știu cum se întrepătrund istoriile personale ale actrițelor de aici (Ida Jarcsek-Gaza, Tatiana Sessler-Toami, Daniela Török, Ioana Iacob, Olga Török și Silvia Török) cu istoria orașului și ce povești îți rămân în minte. Și, bineînțeles, de ce să nu ratăm acest spectacol, ce vom afla? „În spectacolul documentar îl cauți pe celălalt. Jurnal de România. Timișoara îți dă ustensilele necesare pentru a începe acest exercițiu. Ce relație ai cu orașul în care trăiești? Cum te raportezi la familie, la religie, la vecina de la bloc? Ce mănânci și de ce? Faci sport sau nu? Ești OK cu viață ta? Ne preocupă cosmetizarea (vopsit păr, slăbit, haine de firmă) și prea puțin sănătatea (sport constant, igiena corporală, curățenie stradală, terapie, spirit civic, dialog). E de neratat spectacolul documentar. Toată lumea caută senzaționalul, noi cercetăm normalul. Nu vrem să ne prefacem mai banali decât suntem, dar nici mai interesanți decât ne simțim cu adevărat. În lucruri mici stă bijuteria documentarului. Spectacolul te ajută să vezi lucrurile din viața ta pe lângă care treci în fiecare zi și le ignori.”

Atracția teatrului documentar

Odată ajunși aici, se ridică întrebarea: cât de ofertantă este România mileniului III pentru teatrul documentar? Câtă nevoie avem de teatru documentar și cum stăm la acest capitol? Carmen Vidu este de părere că „găsim exerciții de teatru documentar mai ales în zona independentă a teatrului din România. Dar nici acolo nu prea bogată. E un teatru necesar pentru o societate aptă din punct de vedere cultural. Cred că perioada poveștilor frumoase de adormit adulții trebuie să dispară. Societatea românească nu mai are nevoie de astfel de produse toxice. Știu că nu e foarte sexi să-ți pui probleme de sănătate culturală, dar cred că e un pas spre o societatea matură”.

 „Sunt o activistă prin teatrul și filmul pe care le fac”

Carmen Lidia Vidu este una dintre puținele regizoare prezente cu un spectacol în Festivalul Național de Teatru, motiv pentru care am întrebat-o ce înseamnă să fii femeie regizor în România de acum, cum vede ea lucrurile? Și apoi, vorbim despre un spectacol cu o distribuție exclusiv feminină – este o întâmplare sau o alegere? Mult timp am fost prezentată ca regizorul care face teatru multimedia în România și numele meu în festivaluri și în repertoriul unor teatre era mai mult de coloratură, fiindcă făceam altceva. Nu știu dacă am modificat sau nu teatrul românesc, dar cred că am avut un sens în construcția lui post ‘89. Era o noutate să aduc videoproiecție pe scenă, actori care să vorbească la microfon, camere de luat vederi, aparate foto, transmisiuni live din diverse spații exterioare scenei.

Carmen Lidia Vidu, la Timișoara

Acum probabil sensul meu este altul: feminismul e o temă prezentă, necesară. M-am ferit mult timp să mă definesc că fiind feministă. Mi-a trebuit să înțeleg că lumea asta evoluează datorită celor care ies în stradă, verbalizează. Știu că e comod să stai acasă și să arunci cuvinte jignitoare la adresa istericelor care se luptă pentru tine. Dar femeile trebuie să înțeleagă că tocmai istericele alea feministe fac ca viitorul să arate altfel. Sunt o feministă. Sunt o activistă prin teatrul și filmul pe care le fac. Sunt onorată că am putut modela teatrul din România (când cronicarii râdeau de mine) și că pot lucra la o societate românească care se dorește a fi una europeană”, recunoaște regizoarea.

Acum îmi doresc două subiecte pentru Jurnal de România: feminismul și Revoluția din ‘89”

Revenind la „Jurnal de România. Timișoara”, care să fi fost principalele provocări din spatele spectacolului? Și apoi, ce urmează, există deja în plan o continuare a proiectului „Jurnal de România”? „Prima provocare a fost să fac spectacolul. Am fost invitată, apoi mi s-a spus să nu mai vin, fiindcă sunt probleme în teatru. Nimeni nu a avut nimic personal împotriva mea. Apele au fost tulburi. În acest moment nu îmi doresc orașe noi în proiect. Îmi doream cândva Chișinăul, dar mi-au spus că nu au bani pentru teatru. Anul trecut încercam un jurnal de expat, dar a fost o colaborare-rateu în Londra. Oamenii cu care am încercat să fac echipă aveau alte scopuri: nu România, nu jurnal. Chiar dacă banii lor vin de la ICR, ei fac tot posibilul să uite că sunt români. Există și am cunoscut în alții rușinea de a fi român. Probabil că Londra e chiar un oraș care hrănește această temă sensibilă. Acum îmi doresc două subiecte pentru Jurnal de România: feminismul și Revoluția din ‘89. Recunosc totuși că interesul managerilor pentru astfel de subiecte este aproape nul. Teatrul românesc este unul ultraconservator. Nu neg că forma spectacolelor e modernă de multe ori. Conținutul e totuși ultraconservator.

„Atunci am simțit că am o voce care se maturizează și asta mi-a dat putere”

Când vorbim despre satisfacții, despre locurile unde „Jurnal de România” s-a jucat până acum, inclusiv în țări precum Austria și Germania, și ce amintiri de neuitat a adunat, spune: „Eu am lucrat la acest Jurnal de România cu multă dragoste, nu cu ură, nu cu violență. Nu am țipat, nu am arătat cu degetul. Am o reală dragoste față de cele trei echipe cu care am construit proiectul. Nu mi-am propus turnee, premii, deplasări internaționale. Ele au venit firesc și probabil reprezentațiile de la Viena (Austria) și de la Jena (Germania) au fost cele mai puternice, fiindcă au fost date în fața unui public care a cunoscut o Românie mai puțin turistică, mai puțin televizată. Atunci am simțit că am o voce care se maturizează și asta mi-a dat putere. Am plecat la drum fără să fi văzut niciodată în viața mea vreun spectacol de teatru documentar. Știu că se face de zeci de ani, dar eu nu am văzut. Jurnal de România a fost inițial un laborator, apoi un dialog, apoi teatru, apoi putere, apoi feminism, apoi validare internațională. Teatrul e un partener real în viața mea”.

Când aprind videoproiectorul, lumea mea teatrală începe să respire”

Pentru că „Jurnal de România” este un proiect de teatru multimedia, gen cu care o asociem cu toții pe Carmen Lidia Vidu, i-am propus să vorbim despre acest aspect – cum au selectat imaginile pe care le vedem în spectacolul de la Timișoara, cum le-au găsit, cine ce a adus. Aveam să aflu însă altceva. „Am vrut să șterg multimedia din viața mea. Mă săturasem. Plus că teatrele sunt și acum complet depășite de tehnica necesară. E cool când ești tânăr să aduci de acasă videoproiector, calculator, cabluri… Apoi te saturi și apare ura”, avea să-mi spună Carmen. „Și totuși…”, pentru că există un „și totuși”. „Când aprind videoproiectorul, lumea mea teatrală începe să respire. În Jurnal de România am abandonat esteticul. Am video-proiectat articole, documente din arhivă, poze din arhiva personală a actorilor. Videoproiecția este un partener puternic pentru actori. Are informație masivă. Trebuie să-i cunoști ritmul pentru a dialoga relaxat. Dar eu știu să fac asta. Aproape că o am în sânge. Probabil e o mare poveste de dragoste între mine și videoproiecție. E o zonă de hiperreal care funcționează în sens curativ.

„Jurnal de România. Timișoara”

În încheiere, i-am propus regizoarei Carmen Lidia Vidu să îmi povestească o întâmplare din culisele acestui spectacol, de la repetiții. „Una memorabilă, pe care o vei ține minte!”, am adăugat. „Înainte de premieră, pe la repetițiile generale am primit un grup de nemți în vizită la teatru. Au spus că vor să vadă culisele, cabinele, scena, dar au rămas la toată repetiția. Pentru unii a fost primul spectacol documentar din viața lor și au decis că asta vor să studieze în viață: documentarul. Nu am să uit această întâmplare.” „Jurnal de România. Timișoara” este, de altfel, un spectacol care adună întâmplări de neuitat, pe care vă invităm să le descoperiți pe 20 octombrie, de la orele 17.00 și respectiv 21.00, la Teatrul Național din București, în cea de-a treia zi a Festivalului Național de Teatru din acest an.

Site-ul www.fnt.ro vă prezintă o serie de articole-invitații la spectacolele selectate în cadrul celei de-a 29-a ediții a Festivalului Național de Teatru (18-27 octombrie, București). Puteți vedea aici selecția oficială a spectacolelor din festival. Aflați aici mai multe detalii despre spectacolul „Jurnal de România. Timișoara“, care se va juca în cadrul FNT 2019 pe 20 octombrie, de la orele 17.00 și respectiv 21.00, la Teatrul Național „I.L Caragiale”, Sala Mică.

„În lucruri mici stă bijuteria documentarului. Spectacolul te ajută să vezi lucrurile din viața ta pe lângă care treci în fiecare zi și le ignori.
Carmen Lidia Vidu, regizoare

BILETELE PENTRU ACEST SPECTACOL SUNT DISPONIBILE AICI.

JURNAL DE ROMÂNIA. TIMIȘOARA

Adaptarea: Andreea Wolfer

Distribuţia:

Ida Jarcsek-Gaza

Tatiana Sessler-Toami

Daniela Török

Ioana Iacob

Olga Török

Silvia Török

Regia: Carmen Lidia Vidu

Asistența de scenografie: Ioana Popescu

Montaj foto-video: Cristina Baciu (a.G.), Ovidiu Zimcea

Muzica originală:

Die Csárdásfürstin – Die Mädis, die Mädis, die Mädis von Chantant (Emmerich Kalman)

Implant pentru refuz – Seven Shades

Arvo Pärt – My Heart’s In The Highlands (Arvo Pärt)

Material arhiva Revoluţia Română 1989

Material arhiva personală Olga Török

Material arhiva personală Silvia Török

Depeche Mode – Enjoy the Silence (Martin Gore)

Durata: 1 h (fără pauză)

Teatrul German de Stat, Timișoara

Spectacol în limba germană cu traducere în limba română și engleză

Nerecomandat persoanelor sub 12 ani

Fotografii: Ovidiu Zimcea