class="">Meandrele tranziţiei: între Acum și Teatrul de mâine

În primele trei ediții ale Festivalului s-a constatat o creștere progresivă a interesului și apetenței publicului larg față de noile producții ale scenei autohtone – desigur, suscitat și de varietatea și calitatea spectacolelor semnate de nume sonore de artiști reveniți în patrie după decembrie ’89. Acestea au determinat, însă și o emulație a căutărilor artiștilor din întreagă țară spre noi forme, expresii, mijloace de a ilustra problematicile sfârșitului de secol, complicate – local – de marea zbuciumată a tranziției românești, atât de atipică… Semn că teatrul revenea în Cetate cu „pânzele sus”, permițând metaforei teatrale să dea satisfacție nu doar specialistului, ci și cetățeanului de rând – „turmentat” de noile realități și de mecanismele societății postcomunite, în plină și turbulentă formare. Dovada e și selecția ediției 1993 a FNT.

Iată lista (ne-exhaustivă) a spectacolelor selectate în Festivalul Naţional de Teatru, ediţia a IV-a, 1993 (titluri preluate din presa vremii şi Revista Teatrul Azi):

„Arşita şi viscolul” de Petre Ispirescu,  regia Dominic Dembinski, Teatrul Nottara Bucureşti

„Decameron 645” după Boccaccio, regia Silviu Purcărete, Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea

„Decameronul” de Alexander Hausvater (după G. Boccaccio), regia Iulian Vişa, Teatrul Radu Stanca din Sibiu

„Farsa celor trei Cocoşați” de Anton Pann, spectacol realizat de clasa prof. univ. Grigore Gonţa, ATF Bucureşti (în secţiunea „Teatrul de mâine”)

„Ghetou” de Joshua Sobol, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul Naţional Bucureşti

„Într-o zi de vară. În largul mării” de Sławomir Mrożek, regia Anca Bradu Panazan, Teatrul de Comedie Bucureşti

„Jocul de-a măcelul” de Eugène Ionesco, regia Beatrice Rancea, ATF Bucureşti (în secţiunea „Teatrul de mâine”)

„Legături primejdioase” după Choderlos de Laclos,  regia Alexandru Vasilache, Teatrul de buzunar din Chişinău

„Phaedra” după Seneca și Euripide, regia Silviu Purcărete, Teatrul Naţional din Craiova

„Richard III” de William Shakespeare, regia Mihai Măniuţiu,  Teatrul Odeon şi  Institutul Francez din Bucureşti

„Sam” de G.M. Zamfirescu, regia Tudor Chirilă, Teatrul Naţional Cluj

“Strip-tease” de Sławomir Mrożek, regia Gelu Colceag, spectacol de absolvire ATF – Arta Actorului 1993 (în secţiunea „Teatrul de mâine”)

„Teatru descompus” de Matei Vișniec, regia Cătălina Buzoianu, Theatrum Mundi Bucureşti

„Tinereţe fără bătrâneţe”, după Petre Ispirescu, Studioul de teatru Casandra şi ATF Bucureşti (în secţiunea „Teatrul de mâine”)

„Titus Andronicus” de William Shakespeare,  regia Silviu Purcărete, Teatrul Naţional din Craiova (marele câștigător al FNT 1992, prezentat în afara concursului).

„Putem considera Festivalul o manifestare novatoare – prin repertoriu, formule scenice, propuneri de spaţializări şi localizări inedite. E important că mai toate spectacolele tind către un realism expresiv, substanţial, în metafore şi hiperbole bogate în sensuri. Chemarea făcută publicului de a decodifica şi de a săvîrşi exegeze ale conotaţiilor posibile creează, în sală, o stare de fervoare intelectuală. O stare întreţinută şi de efortul artiştilor de a face simplitatea nefamiliară şi elocvenţa nedeclamatorie – cum zicea un teatrolog străin. O atare manifestare festivalieră, atît de densă şi de ataşantă, naşte nu numai comuniuni pasagere fertile cu publicul, ci contribuie şi la organizarea unei conştiinţe formale specifice epocii, modelînd gustul pentru modernitate.”   VALENTIN SILVESTRU – O consideraţie globală” – Revista Teatrul Azi, nr.12/1993

În același spirit, al dezvoltării organice, în 1993 a apărut şi întâiul selecţioner unic al spectacolelor prezentate în FNT, în persoana regretatului critic Cristina Dumitrescu – membru în comitetele de organizare al Festivalului și chiar Director al ediției precedente. Festivalul își păstrează și în acest an formula competitivă, dar cu semnificativ mai puține premii și fără derutantul fenomen al ex-equo-urilor din primii trei ani. Semn al unei structurări mult mai închegate.

Iată cum definea același rafinat critic Valentin Silvestru noile tendințe, desprinse din  analiza detaliilor ce au compus marele peisaj oferit de spectacolele prezentate în FNT 1994:

„Intrat pe canalele mass-media, un festival devine obiect cultural şi, în subsidiar, subiect de speculaţii mărunte cu caracter cancanier. El e însă eşantionul de teatralitate a unui moment dat. Iar dacă e vertebrat pe o idee, propune o dezbatere consecventă. Festivalul „I.L. Caragiale” se propune ca o confruntare a valorilor. Şi ca un indice al stadiului artistic existent.

Ce am deduce din operele scenice reunite în a patra sa ediţie? Asistăm la îmbinarea, în sinteză scenică, a unor elemente ce conferă o nouă complexitate. Ghetou invederează o tectonică dinamică, să zic aşa, a creaţiilor incluse, realizată impresionant prin aparatura mobilă a Teatrului Naţional. Muzica nu mai e ilustrativă, nici atmosferizantă, ci o componentă dramatică: soliştii sînt personajele ce-şi cîntă dramele, corul e expresia unei forţe morale de rezistenţă, pianista iese din mulţime şi reintră în ea ca figurant distinct. Scenografia propune costume şi, apoi, într-o defilare uimitoare, vestimentaţii groteşti ce evocă destine anonime şi infinite tragedii. Victor Ioan Frunză orchestrează toate mijloacele la nivelul de pregnanţă al unui oratoriu măreţ. Titus Andronicus (în afara concursului), Phaedra, Decameronul, creaţii ale lui Silviu Purcărete, aduc puternice constituente ritualice. Ritualul e, prin esenţă, un mesaj al ancestralităţii. Şi o formă colectivă de invocaţie. Ori de exorcism. Sau de celebrare. Regizorul se va bizui, deci, în realizarea sintezei dintre modalitatea ritualică şi factorii moderni de stimuli ideaţionali, pe grup. Îl orînduieşte exemplar în Titus – o armată teutonă de iloţi – , îl construieşte insolit, cu gnomi bisexuaţi, sau cu efebi, în Phaedra, îl formează într-o viziune naturistă, de impuls vital, în Decameronul. «Teatrul nu poate exista decât ca efort în grup» – scria regizorul, într-o mărturie de acum zece ani. Pentru el, mitul e o monadă artistică. (…) În Richard III, Mihai Măniuţiu introduce module de teatru oriental. Ele nu sînt însă doar decorative, ci noduli etiologici: explică raporturi, duc la rădăcina cauzalităţilor. (…) Mihai Măniuţiu istoricizează nebuloasa acţiune shakespeareană căutînd a plasticiza un climat al arbitrariului absolut. El ne prezintă – prin inspiraţie din Jan Kott, poate – un mecanism istoric ce trimite la toate formele de despotism. Ceva asemănător a căutat şi Dominic Dembinski în Arşiţa şi viscolul, implicînd însă prea multe semne şi făcînd referiri la prea diferite substraturi. Şi-apoi aici, piesa, o comedie satirică atroce, s-a opus viziunii regizorale – în fond. A rezultat, scenic, o dramă politică, nu fără interes, dar disipînd atenţia spre zone diferite, actorii (cu excepţia protagonistului) neavînd puterea de a da reverberanţă simbolurilor. Toată reprezentaţia cu Sam (Cluj) e construită sub acoperişul unei utopii, de factură artistică expresionistă, ce putea da o acută socialitate lumii din scenă. Şi istoricitate, în arc larg. Amalgamul stilistic – edulcorări sentimentaloide, tablouri agitatorice, scene de alcov sleit, momente pasionale pe schele metalice – au desfigurat spectacolul. El a devenit anistoric şi anartistic. (…) O parabolă scenică de fason graţios e Legături primejdioase (Chişinău); primejdia inautenticităţii planează asupra tuturor personajelor. Sub maniere colcăie viciul; sub declaraţii ceremonioase, patima; sub jurăminte şi făgăduieli, abandonul laş sau turpid; sub afirmaţii se ascunde tăgada. Ni se oferă un binoclu pentru a privi o lume. Cu o pereche de lentile el ne-o îndepărtează, într-un spaţiu ce nu ne e propice. Cu cealaltă pereche ne apropie această lume şi ne-o arată dezgolită. Cătălina Buzoianu redescoperă esenţele literaturii lui Matei Vişniec. Teatru descompus e o alcătuire forţată. Se unesc, factice, specii diferite: monolog, dialog, scenetă. Colajul e, desigur, posibil, exemple sînt numeroase. Aici e însă şi ambiţia de a crea conversaţie între monologuri paralele, rîvnindu-se la impresia de convorbire. Dar aceasta e între surzi. Prelungirea ei oboseşte, căci e minată de o aşteptare în van. E, în creaţia regizorală, un aspect captivant, datorat călăuzirii actorilor spre o privire înăuntrul fenomenelor sufleteşti. Novalis considera ochiul, organul de vorbire al sentimentelor. În Teatru descompus nu sînt sentimente, ci false afecte, denunţate ca atare, dezghiocate de aparenţe, cu fineţe. Şi stări: de angoasă, panică, spaimă, teroare, neînţelegere. Actorii se privesc fără să se vadă unul pe celălalt. Ei presupun o prezenţă în preajmă, dar a unui străin ce poate reprezenta o ameninţare. În Sfoara, cel mai teatral moment, parabola, cumplită, e a ilogismului demenţial ce poate ucide prin epuizarea scoarţei cerebrale: cineva face exact ce i se spune să facă, dar i se reproşează, pînă la sălbăticire, că face pe dos. E, aici, o antipoetică înfăptuită magistral.” VALENTIN SILVESTRU – Revista Teatrul Azi, nr.12/1993

Inițiativa (prezentată în 1992) de a crea o secțiune off a Festivalului continuă în ediția a patra a FNT. „Teatrul de mâine” este prezent cu cinci spectacole, majoritatea producții studențești, dând oportunitatea teatrului tânăr, cel aflat în efervescentă formare în (încă puținele) școli de teatru din România, să poată fi văzut într-un mod structurat de spectatorul de festival.

„Mai toate spectacolele din secţiunea liberă a Festivalului, numită, de criticii ce au iniţiat-o (cu dificultăţi continuu sporite şi adversităţi surde, obscure), «Teatrul de mîine», au excelat prin jubilaţia jocului şi formele aparent elementare dar rafinat elaborate. Jocul de-a măcelul, de măduvă ionesciană, îi dă posibilitatea tinerei regizoare Beatrice Bleonţ să creeze un univers de senzori letali. Umorul şi groaza sînt parcelate, apoi osmotizate, paralelizate într-o necontenită schimbare de registru. Dozările, gradările sînt bine chibzuite. Spectacolul e complicat, deşi suprafaţa sa e netedă. Evoluţiile echipei au cadenţe şi mlădieri coregrafice. Tinereţe fără bătrîneţe e de o excelentă mobilitate, cu invenţii neobosite. Filosofarea e neostentativă, surîsul are graţie, figurările duc povestea spre un teritoriu de vis. Farsa celor trei cocoşaţi e fermecătoare ca povestire antonpannescă, aici scenicitatea constînd în aşezări inventive ale epicului cult pe o partitură comediografică populară. Umorul e suculent, sporit fiind mereu de măşti şi imprevizibilităţi ale aventurilor terific-comice. Se joacă exuberant; exuberanța e şi a necazurilor, şi a petrecerii. Şi a angajării totale, permanente  a tuturor interpreţilor. Un spectacol plenar. Strip-tease şi Într-o zi de vară se bizuie pe talentele actorilor şi forţa lor de personificare. Mrozek începe să fie, întrucîtva, monoton prin repetarea procedeelor de la o piesă la alta. lnterpreţii aduc o fantezie ce încarcă, într-o măsură, textul cu tensiuni noi. În genere, spectacolele studenţeşti propun o convenţie tinerească, simplă, eficace prin sugestivităţi migălos elaborate.” VALENTIN SILVESTRU – „Convenția exuberantă” – Revista Teatrul Azi, nr.12/1993

Și un cuvânt despre evenimentele conexe festivalului propriu zis – cele dedicate întâlnirilor publice dintre specialiști, invitați, mass-media, sau analizei stării, evoluției și necesităților momentului în teatrul românesc, așa cum au fost consemnate în secțiunea dedicată FNT din același număr al revistei Teatrul Azi:

„Festivalurile nu sînt, cum par a fi, doar nişte desfăşurări sărbătoreşti. Se munceşte teribil. Muncesc cei de pe scenă, muncesc organizatorii, juriul, televiziunea, radioul, ziariştii, criticii. Şi, chiar, dramaturgii. În două dimineţi consecutive s-a desfăşurat, din iniţiativa Fundaţiei Culturale Teatrul XXI şi a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – Secţia Română, un Forum al dramaturgiei româneşti. Care a fost scopul? Mai întîi, nişte clarificări. În timp ce dramaturgii acuză teatrele că nu le joacă opera, deşi ea există, teatrele îi acuză pe dramaturgi că nu scriu şi, că atare, nu poate fi jucat ceea ce nu există. Era de clarificat acest lucru: există sau nu există dramaturgie jucabilă? Dacă există, de ce nu se joacă? Dacă nu există, de ce nu se scrie? Întrucît piese există şi unele chiar se joacă, era de refăcut comunicarea dintre scriitori şi teatre (directori, secretari  literari, regizori).  (…) Trei dezbateri substanţiale au avut loc şi la UNITER pe teme ale “tranziţiei”: 1 . Teatrele naţionale, 2. Revenirea la clasici şi 3. Teatrul ca expresie a identităţii culturale, cu participarea unor respectați critici,  directori de teatre, secretari literari, dramaturgi şi regizori. Important e că aceste dezbateri, aparținând Trilogiei tranziţiei vor vedea, se pare, lumina tiparului.”

Întorcându-ne la spectacole și la dimensiunea competitivă a evenimentului: juriul ediției a IV-a a Festivalului Național de Teatru (care l-a avut ca președinte pe maestrul Radu Beligan), a acordat Marele Premiu şi Trofeul oraşului Bucureşti Teatrului Odeon, pentru spectacolul Richard III, în viziunea regizorală a lui Mihai Măniuţiu. Protagonistul acestei producții (antologice) – actorul Marcel Iureș – a fost, de asemenea, laureat cu Premiul „Costache Aristia”, pentru cea mai bună interpretare masculină. Iată lista completă a Premiilor acordate în cea de-a IV-a ediţie a FNT:

Marele Premiu şi Trofeul oraşului Bucureşti (transmisibil):

Teatrul Odeon, pentru spectacolul „Richard III”, regia Mihai Măniuţiu

Premiul pentru cel mai reuşit spectacol cu o piesă românească: nu s-a acordat. În locul acestui premiu s-au acordat două premii speciale ale juriului, ai căror laureați au fost Mircea Diaconu (pentru rolul interpretat în spectacolul „Ghetou” al Teatrului Naţional Bucureşti) și Dorina Crişan Rusu (pentru muzica originală din același spectacol –„Ghetou”).

Premiul Lucia Sturdza Bulandra, pentru cea mai bună interpretare feminină:

Maia Morgenstern, pentru rolul interpretat în spectacolul „Ghetou”  al Teatrului Naţional Bucureşti.

Premiul Costache Aristia, pentru cea mai bună interpretare masculină:

Marcel Iureş, pentru rolul interpretat în spectacolul „Richard III”.

Premiul Toma Caragiu, pentru cel mai valoros debut :

Alexandru Vasilache, regizorul spectacolului „Legături primejdioase” al Teatrului de buzunar din Chişinău.

Premiul pentru cea mai bună scenografie:

Adriana Grand, pentru decorul şi costumele spectacolului „Ghetou” al Teatrului Naţional Bucureşti.

Premiul pentru regie, Ion Sava: Silviu Purcărete, pentru regia spectacolelor „Phaedra” (Teatrul Naţional din Craiova) şi „Decameron 645” (Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea)

Premiul oferit de UNITER pentru originalitate în creaţia teatrală:

Victor Ioan Frunză, pentru regia spectacolului „Ghetou” (Teatrul Naţional Bucureşti)

Premii oferite de Fundaţia pentru reconstrucţia oraşului Bucureşti:

Horaţiu Mălăele, pentru rolul interpretat în spectacolul „Teatru descompus” (Theatrum Mundi)

Mircea Rusu, pentru rolul interpretat în spectacolul „Ghetou” (Teatrul Naţional Bucureşți)

Suzana Macovei, pentru rolul interpretat în spectacolul „Decameronul” (Teatrul Radu Stanca din Sibiu)

Premiul pentru «prezenţă spirituală», oferit de ziarul Libertatea:

Ilie Gheorghe, pentru rolul interpretat în spectacolul „Decameron 645” (Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea)

(Preluate din Revista Teatrul Azi, nr.12/1993)

L-am invitat pe regizorul Mihai Măniuţiu – autorul spectacolului ”Richard III”, marele câștigător al FNT 1993 – să își exprime acum, în 2020, câteva din amintirile legate de acest eveniment teatral care a marcat, ca nimeni altul, înnoirile scenei românești din primul deceniu de teatru liber:

„Ce pot spune despre un spectacol de acum aproape 30 de ani, care nu are nicio înregistrare standard, la cote, azi, acceptabile?

Îmi amintesc gluma ușor lugubră a lui Ion Besoiu, după ce spectacolul meu cu Tulburarea apelor de Blaga a fost interzis de cenzură, în anul 1983: «Avantajul e că nimeni nu ți-a văzut spectacolul, așa că poți susține că era genial».

Richard III a fost văzut, în schimb, de foarte multă lume, înainte de a fi suprimat brutal (după un turneu triumfal în Marea Britanie și nominalizarea la cel mai bun spectacol în turneu, în Marea Britanie) de către un Minister al Culturii, pe-atunci, complet abulic și de către alți «tovarăși» din forurile culturale bucureștene, prin abuziva concediere a lui Alexandru Dabija, care era directorul Teatrului Odeon și, în fapt, arhitectul acestui proiect, în cadrul căruia eu am fost regizor.

Ce pot spune despre un spectacol care are doar martori indirecți – și spectatori care sunt trecuți de 45-50 de ani?

Ei bine, pot spune că acest spectacol a fost unul dintre puținele unde nu a existat nicio fisură în corpul echipei. Da, e ceva! Deoarece am simțit, ani de-a rândul, afecțiunea actorilor și a tehnicienilor implicați în spectacol. Am făcut ceva pentru care am fost iubit de cei care erau parte din proiect. Din acest unghi, Richard III este una dintre cele mai semnificative întâmplări din viața mea. Fluxul benefic al acestui spectacol a creat prietenii și iubiri care au ținut o viață, sau aproape o viață.

Și îmi voi aminti întotdeauna aplauzele de la final, când mă întrebam: «Oare cei care bat din palme, din picioare și scandează numele actorilor, au asistat la o reprezentație cu Richard III sau la un spectacol rock, care le-a mers la inimă și nu mai vor, pur și simplu nu mai vor să plece din teatru…?»”

* Dată fiind amploarea Festivalului Național de Teatru, derulat pe parcursul a trei decenii, am decis să oferim în actuala ediție o serie de repere generale din această istorie remarcabilă. Până la ediția 2021 vom finaliza cercetarea prin realizarea a trei volume-album menite a furniza o imagine complexă și completă asupra a tot ce a fost și este FNT.