class="">Refaceri, prefaceri și (re)structurări

Refaceri, prefaceri și (re)structurări

REPERE – FNT 1997 (23-30 noiembrie) – ediția a VII-a

Anul 1997 marchează, în istoria Festivalului Național de Teatru (văzut drept „cea mai importantă reuniune teatrală autohtonă”), câteva schimbări importante care au contribuit major la definirea structurii sale, așa cum avea să evolueze acest fenomen cultural în următoarele două decenii.

20 noiembrie 2020  Repere, Stiri

Între acestea – revenirea Uniunii Teatrale din România (UNITER) în rândul organizatorilor, alături de finanțatorii principali: Ministerul Culturii și Primăria Municipiului București. Apoi – readucerea Festivalului în Capitală și asumarea lui ca principal eveniment cultural în peisajul manifestărilor anuale din București. Și, nu în ultimul rând, așa cum sublinia criticul Alice Georgescu în cronica sa post-festival „Balcanismul și Perfecțiunea” din Revista Teatrul Azi nr.10-11 (95)/1997: „…o propunere de care s-a ţinut seamă la ediţia 1997 se referea la titulatura Festivalului. Excesul de zel «botezător» care s-a manifestat după ’89, când mai toate teatrele din ţară au renunţat la determinativul «de Stat» sau «Dramatic» pentru a-şi însuşi numele cutărei sau cutărei personalităţi legate (sau nu) de istoria instituţiei şi a locului unde ea funcţionează n-a ocolit nici Festivalul Naţional, căruia i s-a zis «I.L. Caragiale». Omagiul adus celui mai mare dramaturg român s-a dovedit însă – ironie care, fără îndoială, n-ar fi scăpat ochiului necruţător al «patronului» – cu totul neinspirat, căci montările Caragiale incluse în anii trecuţi în oferta festivalieră au fost, fără excepţie, printre spectacolele cele mai slabe din selecţie. Pe de altă parte, un festival numit «Caragiale» şi lipsit tocmai de un spectacol Caragiale ar fi un nonsens. Renunţarea la patronim ni se pare, de aceea, o decizie înţeleaptă.”

  

Directorul celei de-a șaptea ediții a FNT a fost reputatul (și regretatul) critic Cristina Dumitrescu, căreia i s-a încredințat și alcătuirea selecției oficiale. Cumulul acesta, director – selecționer unic al FNT, a fost poate cea mai semnificativă înnoire a vremii, având darul de a asigura continuitatea criteriilor și urmând să devină un model curent al organizării evenimentului.

Iată câteva spectacole din selecţia oficială a FNT 1997, aflate din caietul-program al manifestării:

„Chira Chiralina”, după Panait Istrati, adaptarea şi regia Cătălina Buzoianu, Teatrul „Maria Filotti” Brăila

„Doi gemeni veneţieni” de Carlo Goldoni, regia Vlad Mugur, Teatrul Maghiar de Stat Cluj

„Hamlet” de W.Shakespeare, regia Tompa Gábor, Teatrul Naţional Craiova

„Nopţile călugăriţei portugheze”, după Mariana Alcoforado, regia Mihai Măniuţiu, Teatrul Tineretului Piatra-Neamţ

„O batistă în Dunăre” de D. R. Popescu, regia Ion Cojar, Teatrul Naţional Bucureşti

„Petru sau Petele de soare” de Vlad Zografi, regia şi ilustraţia muzicală Cristian Ioan, Teatrul de Nord, Satu Mare

„Poate, Eleonora…” de Gellu Naum, regia Alexandru Tocilescu, Theatrum Mundi

„Revizorul” de N.V.Gogol, regia Petru Vutcărău, Teatrul „Eugène Ionesco” din Chişinău

„Scaunele” de Eugène Ionesco, regia Vlad Mugur, la Teatrul Maghiar de Stat Cluj.

  

 „Selecţia oficială – şi ne – a fost până la urmă reprezentativă pentru teatrul românesc, a reflectat ambiţiile şi deschiderile întregului. Impresia generală a fost mai bună decât adiţionarea calităţilor şi defectelor fiecărui spectacol separat. La fiecare spectacol am auzit aplauze furtunoase și cadenţate în sală și respingeri categorice în holuri. Aşa rău popularizat cum a fost, Festivalul  ne-a învăţat să considerăm înghesuiala sufocantă de la intrare și din săli drept o formă de existenţă a sărbătorii. Teatrul nu se face pentru bolnavii de agorafobie. Dimpotrivă. Dar, pentru a-şi împlini vocaţia, ar fi poate util ca trupele din ţară să dea mai multe spectacole în oraşul Festivalului: atunci vom putea măsura ceva mai corect dragostea publicului.” – scria criticul Magdalena Boiangiu într-o notă de festival publicată în același număr al Revistei Teatrul Azi.

  

Efervescenta secțiune „Teatrul de Mâine”, dedicată în anii anteriori producțiilor școlilor de teatru, nu și-a mai găsit locul în FNT 1997 care, însă, a beneficiat totuși de o „secțiune adiacentă”, un așa-zis „Off”. Numărul mic de spectacole din selecția oficială a determinat o reacție a mai multor teatre care, cu puțin timp înainte de debutul Festivalului, la inițiativa proaspătului director al Teatrului Nottara, Vlad Rădescu, au creat o listă de producții teatrale ce au fost prezentate publicului festivalier în nocturnă, cu finanțare separată. Deși neoficială (poate și de aceea e aproape imposibil să refacem lista spectacolelor Off-ului din cele opt zile de festival), această secțiune a fost luată în seamă atât de criticii sau invitații Festivalului, dar mai ales de numeroșii spectatori  bucureșteni, bucuroși că FNT s-a întors „acasă”.

Când cineva face ceva, cea mai profitabilă atitudine pentru cei de pe margine este să fie nemulţumiţi: de ce biroul de organizare a întârziat distribuirea invitaţiilor, de ce secţiunea Off cuprinde spectacole mai bune decât cea oficială, de ce acţiunea Off a fost anunţată atât de târziu şi n-a avut parte de popularizarea necesară, de ce juriul e aşa şi nu altfel şi aşa mai departe, până la transformarea tuturor calităţilor în cusururi şi viceversa.” – constata Magdalena Boiangiu în articolul citat mai sus, intitulat „De ce aşa şi nu altfel”.

O succintă viziune asupra work-in-progress-ului istoric și asupra provocărilor determinate de un festival aflat în plin proces de cristalizare, într-o epocă tributară unui permanent echilibru (socio-politic) fragil, o putem afla tot din articolul „Balcanismul și perfecțiunea” semnat de criticul Alice Georgescu:

Ediţia 1997 a Festivalului Naţional de Teatru a fost una a cărei fizionomie a trecut prin felurite avataruri, impuse de împrejurări, îndeobşte, necontrolabile. O primă dificultate cu care au avut de «luptat» organizatorii – Ministerul Culturii, Municipalitatea bucureşteană şi UNITER -, dar şi directorul festivalului şi unicul său selecţioner, criticul Cristina Dumitrescu, a fost «moştenirea trecutului» (se putea să scape tocmai teatrul de această belea generalizată?) Ediţia precedentă, care se dorise fundamental înnoitoare, s-a desfăşurat la laşi, în martie 1996. De ce atunci şi acolo nu are rost să mai discutăm aici şi acum. Fapt e că asta a perturbat ritmicitatea calendaristică a evenimentului, efectele răsfrângându-se şi asupra actualei ediţii. Aşa se face că în programul de acum figurează şi O batistă în Dunăre, spectacol cu premiera în iunie 1997, şi Chira Chiralina, a cărui primă reprezentare datează din martie 1996 (cu mai bine de un an şi jumătate în urmă, aşadar), montare mult «itinerată» prin diverse alte festivaluri şi multiplu premiată cu diverse alte ocazii. Desigur, selecţia din 1997 a urmărit să recupereze spectacolele importante lăsate «pe din afară» de selecţia din 1996; mai exact produse după festivalul acela «experimental». Principiul e, la rigoare, acceptabil, dar senzaţia (fie şi falsă) unei anume labilităţi a criteriilor (fie şi strict temporale) nu poate fi evitată. O senzaţie asemănătoare (neimputabilă, de astă dată, vreunei alte «moşteniri» decât aceea etno-genetică) a lăsat-o fizionomia secţiunii «Off» a Festivalului (director: Vlad Rădescu). Ideea, minunată în sine, a fost compromisă de anunţarea ei nepermis de tardivă; în consecinţă, majoritatea teatrelor au luat cunoştinţă de posibilitatea de a participa (nota bene: pe banii şi riscul lor!) la reuniunea naţională atunci când jocurile erau deja făcute. Or, rostul unei secţiuni Off nu este nicidecum acela de a opera, mai la vedere ori mai pe sub ascuns, o selecţie paralelă cu aceea oficială, ci de a le oferi tuturor celor ce pot sau cred că pot să se înfăţişeze publicului un minimum de informaţii şi de sprijin logistic.”

Cât privește caracterul competitiv al FNT, a existat o serioasă controversă care, în timp, a dat din ce în ce mai mult câștig de cauză celor care considerau că „atâta timp cât Festivalul este conceput că o întâlnire a celor mai bune spectacole produse în cursul unei stagiuni, premiile ar putea lipsi, însăşi participarea constituind un fel de recompensă acordată calităţii. Cu atât mai mult cu cât există alte «întreceri» – Gala UNITER, Premiile Criticii – unde excelenţa este laureată potrivit aceloraşi principii (spectacole din toată ţara, indiferent de «temă» şi formulă stilistică). Nemaivorbind de faptul că şi juriile sunt, adeseori, cam aceleaşi…” (Alice Georgescu, op.cit.)

Astfel încât, deși ediția a șaptea a FNT a fost ultima în care s-au acordat premii, numărul acestora a fost substanțial redus, de la explozia palmaresurilor de începuturi – la doar trei (e drept, unul ex-aequo).

Iată și configurația podiumului laureaților FNT 1997:

Marele Premiu: Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, pentru spectacolul „Chira Chiralina” după Panait Istrati, regia Cătălina Buzoianu

Premiul Primăriei Municipiului București: Alexandru Tocilescu, pentru regia spectacolului „Poate, Eleonora…” de Gellu Naum, (Theatrum Mundi)

Premiul pentru originalitate în creaţia teatrală, oferit de UNITER (ex-aequo): Mariana Mihuţ, pentru rolul Cezara din piesa „O batistă în Dunăre” de D.R. Popescu (TNB), şi Vlad Mugur, pentru regia spectacolelor ‚Scaunele” de Eugène Ionesco şi „Doi gemeni veneţieni” de Carlo Goldoni (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj)