class="">Selecția ca o competiție

Din cele zece spectacole, create pe scenele din România, șapte au intrat în Secțiunea principală și trei în Secțiunea „Teatrul Tânăr”. În plus, publicul a avut parte de un spectacol din Franța, regizat de Silviu Purcărete.

Cristina Dumitrescu explica în articolul „Mai evident ca acum, decât în stagiunile anterioare”, din caietul program, alegerile sale: „Criza teatrului despre care în ultima vreme tot vorbim (șoptim, strigăm… depinde de temperament și model retoric) este o realitate sau un mod de a pigmenta, periodic, conversațiile pe această temă?

Avem cu adevărat stagiuni modeste, de câțiva ani încoace, așa cum suspină exigent articolele «de concluzii», după ce exclamaseră entuziast, semnalând evenimente «de excepție» la tot pasul, cronicile acelorași ziare, uneori ale acelorași autori?

Festivalul Național de Teatru, ca expresie sintetică a unei stagiuni (în cazul de față, 1997-1998), are pe lângă alte rosturi  și pe acela de a răspunde la aceste întrebări. Mai precis, de a da posibilitatea fiecăruia dintre spectatori să adune, să scadă, să pună alături mă rog, să cumpănească și să-și afle propriul răspuns.

Oricare ar fi acest raspuns, cred că sunt câteva lucruri ce se impun atenției, când privim titlurile cuprinse în program. Mai întâi, diversitatea propunerilor regizorale. Fără a fi urmărit neapărat acest criteriu, selecția reunește spectacole (mai cu seamă) de actori și spectacole (mai cu seamă) de regie, spectacole de text și spectacole de imagine, spectacole ce narează și altele care glosează, spectacole de amplă desfășurare sau de cameră. O trăsătură ținând de firescul desfășurării teatrale, desigur, dar care e mai evidentă acum decât în stagiunile anterioare.

Mai putem observa, apoi, că în unghiul de interes al teatrelor, al regizorilor au intrat, practic, toate vârstele și toate «departamentele» dramaturgiei universale de la textul antic până la textul de ultimă oră, de la tragedie la comedie. O trăsătură ținând de firescul desfășurării vieții teatrale dar care e mai evidentă acum decât în stagiunile anterioare.

Și ar mai fi ceva de semnalat: spectacolele incluse în programul Festivalului alătură, practic, toate generațiile de regizori, de la aceia care, cu fiecare nouă montare, încununează o carieră bogată și până la debutanți. O trăsătură ținând de firescul desfășurării vieții teatrale dar care e mai evidentă acum decât în stagiunile anterioare.

Un lucru e limpede, chiar dacă el poate fi citit într-un fel sau altul: stagiunea ce s-a scurs nu ar mai putea fi definită – cum se întâmpla – ca năvală a tuturor, către un autor, către un tip de discurs scenic, către un model de limbaj.

Să mai adăugăm, ca o notă specifică a acestei ediții, faptul că pe afișul Festivalului figurează pe lângă teatre subvenționate și companii independente, fundații etc. O trăsătură ținând de firescul vieții teatrale, dare care acum se înregistrează pentru prima oară.

Sunt toate acestea semne că teatrul românesc este de criză? Eu cred că, dimpotrivă, constituie dovada unei mature reașezări în matcă, aș spune chiar o dovadă de echilibru, dacă în contextul fulminantelor dezechilibre prin care navigăm acest lucru nu ar părea de-a dreptul subversiv.

Dar nu ce cred eu este important, ci doar ce veți crede dumneavoastră, după ce veți urmări spectacolele Festivalului. Bun venit!”

Spectacolele selecționate au fost:

„1794”, adaptare după Camil Petrescu, G. Bühner şi P. Weiss, regia Alexandru Darie, Teatrul Bulandra

„Azilul de noapte” de Maxim Gorki, regia Ion Cojar, Teatrul Naţional Bucureşti

„Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea” de I.L. Caragiale, regia Claudiu Goga, Teatrul Dramatic „Sică Alexandrescu”, Braşov (Secţiunea Teatrul Tânăr)

„Livada de vişini” de A.P. Cehov, regia Vlad Mugur, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj

„Lungul drum al zilei către noapte” de Eugene O’Neill, regia Alexandru Dabija, Teatrul Nottara

„Orestia”, după Eschil, regia Silviu Purcărete, Teatrul Naţional Craiova

„Petru” de Vlad Zografi, regia Cătălina Buzoianu, Teatrul Bulandra

„Richard II” de William Shakespeare, regia Mihai Măniuţiu, coproducţie SMART Production şi Teatrul Naţional Bucureşti

„Şi cu violoncelul ce facem?” de Matei Vişniec, regia Vasile Nedelcu, Teatrul „Csiky Gergely”, Fundaţia pentru o imagine liberă şi Teatrul Naţional Timişoara (Secţiunea Teatrul Tânăr))

„Ușa închisă” de Graham Reid, regia Vlad Massaci, Teatrul Tineretului Piatra-Neamţ (Secţiunea Teatrul Tânăr)

Din străinătate a fost invitat spectacolul „Dom Juan” de Moliere, regia Silviu Purcărete, Théâtre de l’Union – Centre Dramarique du Limousin.

Programul a inclus, de asemenea: „Atelierul tinerilor critici”, condus de criticii Florica Ichim, Doina Modola și Alice Georgescu și care s-a desfășurat la sediul UNITER; conferința „Teatrul românesc acum”, susținută de criticul Marian Popescu (sediul ArCuB) și colocviul „Spectacolul de teatru-dans” (sediul ArCuB).

Am găsit în revista Teatrul azi (nr. 3-4-5-6, 1998) un text relevant al regizorului Vlad Mugur despre spectacolul „Livada de vișini” din care am extras cateva fragmente: „Pentru mine actorul este desenul şi vioara, clovnul, cabaretistul, metafora. Din ciocnirile mele cu el s-au născut situațiile ciudate, de râs şi de spaime ale acestui început de stagiune (…). În acest spirit am pus și (…) «Livada de vișini» în care descopeream că Liubov Andreevna şi Gaev nu sunt acele personaje atât de ironizate până acum, socotite «inutile», cu un trecut ce trebuie să dispară. Am înţeles că trebuie – pentru totdeauna – să mă despart de ideologizarea imaginii şi a cuvântului şi să descopăr cu totul alte tablouri, altă limbă. Liubov Andreevna şi fratele ei înseamnă pentru mine eleganţă, splendida inconştienţă, confruntate cu vulgaritatea, cu derizoriul, cu oportunistul.

Pentru mine, cele două fiinţe sunt specii rare, pe cale de dispariţie. Şi am mai încercat, în «Livada», riscul de a provoca actorii să joace în culise sau să joace fără lumină”.

Este reprezentativ și articolul Cristinei Dumitrescu „Mai multe întrebări pentru un singur festival” din Teatrul azi: „Există încă – pentru câtă vreme? – numeroase festivaluri de teatru în România. Mai mult sau mai puţin structurate, mai mult sau mai puţin reuşite, mai mult sau mai puţin sortite să dăinuie. Necesare toate, cred eu, măcar pentru meritul de a alcătui, laolaltă, un glosar de preocupări şi reuşite ale teatrului românesc într-un moment dat.

Mai toate aceste festivaluri îşi alcătuiesc programul de spectacole după criteriul valorii, desigur, dar şi al încadrării într-o temă: teatru clasic, comedie, dramaturgie românească, dramaturgie contemporană, teatru atelier, pentru tineri şi aşa mai departe. Am spus «mai toate» pentru că Festivalul Naţional face excepţie, singura «figură impusă» fiind circumscrierea în spaţiul unei stagiuni anume, nu al unei teme. Un avantaj pentru selecţioner? Poate că da, însă şi un motiv de meditaţie (să nu-i spunem nelinişte) în plus. Dacă în cazul celorlalte festivaluri lista de titluri se alcătuieşte aproape de la sine (să recunoaştem, într-o stagiune nu sunt mai mult de şapte – opt spectacole măcar meritorii care să răspundă exact uneia dintre temele citate), pentru selecţionerul «naţionalei» problema e puţin mai complicată. Mai întâi pentru că este, nu o singură dată, în situaţia de a aduna mere cu pere, ceea ce ştim cu toţii din clasele primare, nu poate da o sumă. Dă însă – trebuie să dea, dacă alegerea a fost corectă – o imagine concentrată a stagiunii, cu ceea ce a avut ea definitoriu. Si definitorii pot fi, de la caz la caz, coerenţa sau lipsa de coerenţă a preocupărilor, existenţa sau inexistenţa titlului de referinţă, prezenţa sau absenţa inovaţiei autentice. Mă rog, o viaţă de stagiune, aşa cum a fost…

Există, apoi, multe întrebări cărora trebuie să le răspunzi. De tipul: între spectacolul, chiar mai puţin reuşit prin raportare la propriile performanţe, al unui mare artist şi încercarea imperfectă care «anunţă» totuşi ceva a unui începător, ce alegi? Le aşezi alături, riscând să scoţi în evidenţă mai ales oboseala unuia ori neîmplinirile celuilalt? Care este soluţia? Probabil mai multe. Bunăoară, să inventezi o nouă secţiune – teatru tânăr.

Și încă o întrebare: dacă un anumit spectacol al unui teatru reprezintă – raportat doar la instituţia în cauză – un semn important de redresare, după o lungă hibernare, ai dreptul să ignori acest semnal? Nu este un «accent tonic» al stagiunii faptul că unul dintre teatre «pierdut a fost şi s-a aflat»? Dar, invers, e corect ca prezenţa acelei montări în programul festivalului să înlăture (nu poţi să iei câte spectacole îţi trăzneşte prin minte!) o alta, uneori chiar un pic mai bună, pentru simplul motiv că teatrul al doilea nu a parcurs, înainte, o perioadă de regres, că producţia lui a fost şi este constant meritorie? Orice alegere ai face, un lucru e sigur: va fi contestată. De unul sau de celălalt dintre teatre sau mai curând (experienţa a dovedit-o, dragi tovarăşi) de amândouă.

Mai vreţi întrebări? Mai avem, dar măcar dumneavoastră să trăiţi în linişte şi voie bună…”

Acesta a fost ultimul Festival Național de Teatru al regretatei Cristina Dumitrescu, care a părăsit această lume un an mai târziu, pe 9 octombrie 1999.