class="">Spectacole bune, premianți mulți și discutatul ex aequo

Festivalul „Caragiale” din 1992, desfășurat timp de nouă zile, în perioada 7-15 noiembrie, a adus în atenția publicului bucureștean creații teatrale din întreaga țară, realizate în stagiunea 1991-1992. Printre acestea (selecția a fost făcută de o echipă condusă de criticul Cristina Dumitrescu – director al Festivalului) s-au numărat:

„…Au pus cătușe florilor…” de Fernando Arrabal, regia Alexander Hausvater, Teatrul Odeon

„Cântăreața cheală” de Eugène Ionesco, regia Gábor Tompa, Teatrul Maghiar Cluj

„Cruciada copiilor” de Lucian Blaga, direcția de scenă Victor Ioan Frunză, Teatrul Național Târgu-Mureș (Secția maghiară)

„Equus” de Peter Shaffer, regia Anca Berlogea, Academia de Teatru și Film – Studioul Casandra

„Iosif și amanta sa” de Val Butnaru, regia Petru Vutcărău, Teatrul „Eugène Ionesco” din Chișinău

„Jacques și stăpânul său” de Milan Kundera, regia Petre Bokor, Teatrul Mic

„Lecția” de Eugène Ionesco, regia Mihai Măniuțiu, Teatrul Național Cluj

„Libertate la Bremen” de  Rainer Werner Fassbinder, regia Adrian Lupu, Teatrul Dramatic Galați

„Livada de vișini” de A.P. Cehov, regia Andrei Șerban, Teatrul Național București

„Socrate” de Dumitru Solomon, regia Nicolae Scarlat, Teatrul Național Iași

„Titus Andronicus” de William Shakespeare, regia Silviu Purcărete, Teatrul Național Craiova

„Trupa pe butoaie – Farse populare ambulante”, după Jean Variot, direcția de scenă Victor Ioan Frunză (Teatrul Național Tărgu-Mureș, Secția română)

După Festival, Cristina Dumitrescu nota: „Timp de nouă zile, Bucureștiul a fost, în cel mai deplin, mai semnificativ sens al cuvântului, capitala teatrului românesc. Timp de nouă zile, spectatorii au făcut cozi (și când biletele se terminau au făcut și «grămadă» ca la rugby) pentru a vedea spectacolele cele mai importante ale stagiunii 1991-1992” (România liberă, 16 noiembrie 1992).

În calitatea sa de director al acelei ediții, Cristina Dumitrescu își exprima, în articolul „Cele bune, cele rele și nenumărate întrebări” (Teatrul azi, nr. 11-12, 1992), punctul de vedere, atât de actual și astăzi: „E destul de greu să aşterni pe hîrtle «bune» și «rele»  despre Festival, fără să încurci – sau fără să amesteci – coloanele. Şi asta nu din subiectivitate (la urma urmei, un punct de vedere subiectiv mi s-a cerut) ci pentru că, într-adevăr, bune şi rele s-au amestecat pînă la un punct. Sau de la un punct. De pildă: SELECŢIA aş trece-o prima – fără ezitare şi, bineînţeles, fără modestie – la bune. Pentru că a reuşit să se apropie de ceea ce, cred, trebuie să fie «obiectivul ei prioritar»: conturarea unei imagini corecte a stagiunii, adică reunirea, ordonarea momentelor semnificative înregistrate de-a lungul unui an şi de-a latul unei ţări. Mai corect, al spaţiului românesc, pentru că au fost prezente şi trupe din Basarabia”.

Directoarea se întreba însă: ce faci cu un spectacol din țară excelent la premieră și bun la reprezentațiile următoare, dar care a fost de nerecunoscut la București în timpul Festivalului? „Atît de «altceva» încît n-au lipsit privirile iscoditoare, suspicioase, care întrebau (afirmând, de fapt) care o fi malversaţiunea ce justifică selecţia. Şi ar mai fi ceva, legat de selecţie. Un singur spectacol a fost adus de altcineva decît «echipa» pentru a cărei competenţă şi onestitate profesională mi-am asumat – şi-mi asum oricînd, cu ochii scoşi, nu doar închişi – responsabilitatea. Din punctul meu de vedere, acel spectacol (nici nu contează care, nici nu contează cine) nu avea ce căuta în program. Port această responsabilitate, e drept să o port şi nu mi-e lesne (…)”, sublinia Cristina Dumitrescu. Ea menționa și buna mediatizare a Festivalului, pentru că, „fără a da zvoană-n ţară, degeaba este teatrul românesc tronsonul cel mai împlinit al segmentului cel mai bun (sau invers), cultura, tronson şi segment valide ale unei societăţi suferinde peste măsură”.

Despre „afluența publicului”, directoarea spunea că este un lucru foarte bun: „Eu încă nu mi-am vindecat privirea de imaginea sălilor goale pe care le-am văzut cu toţii la unele spectacole ale ediţiei anterioare. Faptul că lumea vine la teatru, deşi tot felul de Casandre vestesc iminentul divorţ între arta spectacolului şi rostul ei de a fi, adică spectatorii, acest fapt, acest «nu hotărît» adresat Casandrelor este minunat. Coada la teatru ne mai potoleşte umilinţa cozilor la carne şi la «ouă de camion». DAR: cînd se ajunge ca juriul să poată intra la «…au pus cătușe florilor…» doar cu preţul integrităţii corporale a directorului Teatrului Odeon şi (pardon) directorul Festivalului să fie parţial storcit de lume, apoi parţial recuperat (şi haiduceşte intervievat, pe capota unei maşini, unde tocmai se afla prăbuşit confortabil), cînd se ajunge la toate acestea mai putem spune entuziast – «da, publicul are nevoie de teatru!»? Dacă avea nevoie, într-adevăr, de teatru, nu putea vedea acest spectacol bucureștean în anul care a trecut de cînd se joacă, sau a doua zi după reprezentaţia din Festival? Nu e, mai curînd (ori în egală măsură) nevoia de «hai, ţăţică, şi noi, că merge toată lumea»?”

Cristina Dumitrescu a trecut toate acestea, pe care le-a considerat „bune”, la capitolul „Întrebări”.

Premianți destui a avut ediția din 1992, cuvântul de ordine al juriului fiind „ex aequo”. Dar cele mai multe distincții (șase) le-a obținut spectacolul „Titus Andronicus” de William Shakespeare, creat de Silviu Purcărete, palmaresul acestei producții extinzându-se apoi la nivel național și internațional.

PREMIILE

Sursa: Teatrul azi

Marele Premiu și Trofeul Municipiului București (ex aequo) – Teatrul Național Craiova pentru spectacolul „Titus Andronicus” de William Shakespeare, regia Silviu Purcărete; Teatrul Național București pentru „Livada de vișini” de A.P. Cehov, regia Andrei Șerban (Trofeul Municipiului București este transmisibil și înmânat Teatrului Național Craiova).

Premiul pentru cel mal bun spectacol cu o piesă românească – Teatrul Național Târgu-Mureș (Secția maghiară) pentru „Cruciada copiilor” de Lucian Blaga, direcția de scenă Victor Ioan Frunză

Premiul UNITER pentru originalitate în creația teatrală (ex aequo) – „…au pus cătușe florilor…” de Fernando Arrabal, regia Alexander Hausvater, Teatrul Odeon; „Lecția” de Eugène Ionesco, regia Mihai Măniuțiu, Teatrul Național Cluj; „Cântăreața cheală” de Eugène Ionesco, regia Gábor Tompa, Teatrul Maghiar Cluj

Premiul „Toma Caragiu” pentru cel mal valoros debut – Anca Berlogea pentru „Equus” de Peter Shaffer, Studioul Casandra

Premiul pentru scenografie (ex aequo) pentru costume – Maria Miu, Sever Frențiu, Dragoș Buhagiar („Jacques și stăpânul său”, Teatrul Mic) și decoruri – Ștefania Cenean („Titus Andronicus”, Teatrul Național Craiova)

Premiul „Lucia Sturdza Bulandra” pentru cea mai bună interpretare feminină (ex aequo) – Carmen Galin pentru rolul Charlotta Ivanovna din „Livada de vișini” (Teatrul Național București) și Ozana Oancea pentru rolul Lavinia din „Titus Andronicus” (Teatrul Național Craiova)

Premiul „Costache Aristia” pentru cea mal bună interpretare masculină – Ștefan Iordache pentru rolul Titus Andronicus din „Titus Andronicus” (Teatrul Național Craiova)

­Premiul „Ion Sava” pentru regie (ex aequo) – Silviu Purcărete („Titus Andronicus”) și Victor Ioan Frunză („Cruciada copiilor”)

Juriul a desemnat și câștigătorii premiilor oferite de sponsori:

Premiul pentru montarea unui text dramatic valoros, oferit de „Mold-in-formbusiness”, filiala din România – trupa Teatrului „Eugène Ionesco” din Chișinău, pentru spectacolul „Iosif și amanta sa” de Val Butnaru, regia Petru Vutcărău

Premiul ziarului Libertatea pentru cea mai spirituală contribuție artistică în Festival: Alexandru Repan și Mitică Popescu pentru rolurile din „Jacques și stăpânul său” de Milan Kundera, regia Petre Bokor (Teatrul Mic)

Premiul ziarului Cațavencu pentru gradul de periculozitate al prestației artistice: Ilie Gheorghe pentru rolul Aaron din „Titus Andronicus” (Teatrul Național Craiova)

Premiul Tinereții oferit de Compania de Turism pentru Tineret – CTT (ex aequo) – Cristian Iacob pentru rolul din „Equus” de Peter Shaffer (Academia de Teatru și Film – Studiul Casandra) și Adi Carauleanu pentru rolul din „Socrate” de Dumitru Solomon (Teatrul Național Iași)

Chiar și așa, în presă au apărut opinii diverse despre folosirea salvatorului „ex aequo” și despre unii „nedreptățiți”. Criticul Miruna Runcan, arăta, bunăoară, în reacția sa după încheierea Festivalului, ce este cu acest ex aequo, care înseamnă „la egalitate și care este o soluție de compromis, excepțională în sine, dar vine să semnaleze imposibilitatea de a departaja două valori pe o scară imaginară”.

„Ex aequo e un soi de partidă fără învingători, fără învinși care se amână. Pînă aici lucrurile sunt simple, ca-n teoriile de toate felurile. Cum traducem însă repetarea în lanț a acestui ex aequo? În totală contradicție cu un an teatral viu și tensionat, în care și în București și în provincie publicul a revenit generos în sălile de spectacol, palmaresul național ar părea ridicol dacă n-ar fi atât de dureros: o oglindă a stuporii împietrite, măcinătoare de energii, din social-politicul cotidian. Marele Premiu, cu trofeu, se împarte la doi (…). «Criteriul» utilizat în acest joc a fost, probabil, prestigiul gata cucerit al celor doi directori de scenă, Silviu Purcărete și Andrei Șerban, în țară și afară, afară și în țară. Premiul pentru originalitate al UNITER-ului e împărțit la trei (…). Într-o penurie vădită de interpretări cu adevărat excepționale, premiul de interpretare feminină e și el împărțit (…), juriul părînd să confunde spectaculosul rolului cu performanța actoricească (jocul magistral al Imolei Gaszpar în «Cruciada copiilor», semnat de V.I. Frunză la secția maghiară a Naționalului din Tîrgu-Mureș, a trecut neobservat, din nefericire sau din fericire). Și, ca să nu rămână văduvită de viitura egalizatoare nicio disciplină teatrală, scenografia e din nou secționată în «decoruri» și «costume» (…)” ZIG ZAG (noiembrie 1992).

În articolul din Teatrul azi (nr. 11-12, 1992), „Festival = festivitate sau festivism”, criticul Alice Georgescu s-a referit, între altele, la „tensiunea produsă de aşteptarea decernării premiilor”, subliniind: „Nu cred că mă înşel presupunînd că ideea – inevitabil stresantă – de competiţie a afectat în multe cazuri starea de spirit a participanţilor direcţi la festival. Dar, de fapt, de ce trebuie ca festivalul să fie, pînă la urmă, un concurs? Nicăieri în lume – fiindcă tot ne obsedează chestiunea – festivalurile teatrale importante şi serioase nu sînt transformate în «întreceri». La noi însă persistă cu îndîrjire convingerea că frunţile neîncununate de lauri nu pot sta sus. Şi, gîndind probabil că într-o democraţie (mai ales tânără) trebuie să stea astfel cât mai multe creştete, juriul ediţiei ‘92 a atins recordul: a distribuit 8 premii oficiale între 16 premianţi, amintindu-ne, foarte ireverenţios, vorba populară cu împărţitul a două paie la trei… ştie toată lumea ce! Plătim oare mai departe tribut «viziunii» festivist-sindicaliste de pe vremea Cîntării României? Lăsînd la o parte faptul că banii meniţi acestor recompense, ridicol de puţini, în fond, şi strînşi cu penibile stratageme, ar fi fost mult mai folositori ca subvenţie acordată (să nu zic aruncată) eventual chiar unor teatre, prezente sau nu la festival. Acesta şi-ar fi menţinut caracterul sărbătoresc – însăşi invitarea unei trupe la un astfel de eveniment trebuie privită ca o distincţie –, ar fi iscat mai multă voioşie şi mai puţină iritare. E-adevărat, n-ar mai fi fost atît de festiv…”

Țin să menționez că nu am găsit lista cu membrii juriului ediției din 1992 a Festivalului Național de Teatru, pentru a o insera în acest text.

Ar mai fi de adăugat că în program au fost incluse și alte evenimente teatrale. Tot în revista Teatrul azi (nr. 11-12, 1992) există un articol intitulat „Dezbateri în tranziție”, în care autorul (semnează OBSERVATOR) informează cititorul că în timpul Festivalului lumea se înghesuia în sala de la parter a Uniunii Teatrale din România pentru a dezbate sau pentru a asculta dezbaterile organizate de UNITER. Dezbaterile s-au desfășurat cu titlul „Trilogia tranziţiei”, cu trimitere la „Trilogia antică”. Au avut loc trei discuții: una despre dramaturgia românească, una despre regizori şi alta despre public.

* Dată fiind amploarea Festivalului Național de Teatru, derulat pe parcursul a trei decenii, am decis să oferim în actuala ediție o serie de repere generale din această istorie remarcabilă. Până la ediția 2021 vom finaliza cercetarea prin realizarea a trei volume-album menite a furniza o imagine complexă și completă asupra a tot ce a fost și este FNT.