class="">Radu Afrim picătura prințului Rupert

„Am privit asupra acestui artist din trei ipostaze: cea a actriţei, cea a spectatorului şi cea a cercetătorului într-ale doctoratului.   

Revărsându-se cu generozitate în lumile pe care le creează și (ni) le oferă, Radu Afrim obligă la reacție în oglindă. Nu m-am întrebat niciodată, în mod concret, cât din propria ființă am depus în lumile afrimiene, intuitiv aș spune că mult, poate nepermis de mult, poate chiar totul, însă, cu cât „te afunzi ”mai adânc în lumile afrimiene, cu atât mai mult de oferit descoperi înlăuntrul tău. 

Tulburătoare poate fi întâlnirea cu acest regizor, atât pentru spectatori, cât și pentru echipele de creație cu care lucrează. O anume cruzime pe care o corelez adesea cu sinceritatea debordantă a copiilor, o lipsă de menajamente și un spirit critic, uneori foarte critic, îl determină pe Radu Afrim să fie un regizor incomod. Nu știi la ce să te aștepți când intri în sala de spectacol, cum nu știi la ce să te aștepți nici când începi repetițiile cu el. Uneori, lucrurile se leagă spre final, dar pentru a ajunge să trăiești bucuria închegării trebuie să reziști până atunci. Pe parcurs, poți alege să ai încredere în el, oricum ar părea, proiect după proiect, cum am făcut eu, fără să știu dacă e bine sau rău. Fără să știu unde vor duce toate aceste abandonări de sine repetate în lumile afrimiene. Tot ce știu e că nu aș fi putut altfel. Și, cu siguranță, nici n-aș mai fi fost aceeași.”