Marcel Iureș joacă rolul principal în „Don Quijote” (20 octombrie, ora 18:00, și 21 octombrie, ora 20:30, la Teatrul ACT) – povestea excentricului nobil pornit în căutare de lume și de sine, punând idealul înaintea primejdiilor și micimii unui realități brutale.
20 octombrie 2025 Stiri
Interviu realizat de Oana Dușmănescu
Care e sentimentul de a face parte dintr-un festival care deja are în spate decenii întregi de existență și care se dezvoltă organic de la an la an?
E o recunoaștere a faptului că aparținem acestei culturi. Festivalul Național de Teatru are și reprezintă o continuitate. Nu este deloc o glumă și este foarte important să fii parte a acestui eveniment. Pe meleagurile noastre, teatrul a mers necontenit în sus de la 1815 încoace. Iar FNT îți transmite un sentiment de apartenență, de a fi împreună, conform unui ciclu, i-aș spune, deja secular.
În ce fel se schimbă contextul socio-cultural pentru regizori/actori/ceilalți participanți la actul artistic de la an la an?
Teatrul în sine e schimbare, este imponderabilitate. Nu este o stâncă decât prin longevitate. Teatrul face parte genetic din oameni. Dumnezeu a pus o broboană din sudoarea lui în artă, iar teatrul, scena, ele sunt o oglindă a societății cu tot ce are aceasta în ea: miniștri, profesori, copii, bandiți, polițiști. Teatrul reflectă redefinirea omului, este un zgomot, un zumzet care e musai să existe.
În tabloul teatrului jucat în secolul 21, care sunt, după părerea dumneavoastră, ingredientele care asigură acel factor magic al atracției absolute – de exemplu, de ce e nevoie pentru a-i scoate pe oameni cu nasul din telefoane, mai ales în sala de spectacol?
Telefonul reprezintă și el un program și niște sârmulițe, nu e etern și nu va fi etern. Existența și evoluția lui tehnologică vor mai dura însă, poate că mobilul se va transforma mai întâi într-o pastilă, apoi într-un fir de păr. Nu-i voi nega utilitatea de zi cu zi. În teatru există avertismente înaintea începerii reprezentanțiilor, dar oamenii își păstrează mai mereu telefoanele deschise sau deschise pe jumătate. E o chestiune de educație. La noi, la Teatrul ACT, jalea e și mai mare, întrucât spațiul este extrem de restrâns. Gândiți-vă însă că pe vremea lui Shakespeare, în timpul Renașterii, oamenii din public nu aveau telefoane, dar vorbeau între ei, negociau, chiar se băteau în timp ce în fața lor se jucau „Richard al III-lea”, „Romeo și Julieta” și „Visul unei nopți de vară”! Noi le spunem acum să le închidă, uneori întrerupând spectacolul, stricând vraja și frângând convenția teatrală. Dar știți ceva? Cu zgomotul unui telefon nu poate lupta nimeni – nici Sorescu, nici Caragiale, nici însuși Shakespeare.
Cum vedeți rolul tehnologiei avansate pe scenă, inclusiv AI? Cât de mult și de benign poate fi folosită inteligența artificială în spectacole?
Este greșit să credem că inteligența artificială vine peste noi. Inteligența artificială e deja în noi. Ea nu face altceva decât să multiplice realitatea, este doar un pliu al acesteia. E ca și cum ai plisa cumva imaginația. Nu e nimic spectaculos în inteligența artificială, mai spectaculoase sunt spaima, panica în fața ei. Există în subtext teama că nu vom mai deosebi omul de tehnologie, dar tehnologia, oricât ar fi ea de avansată, este produsul omului și nu va fi niciodată mai tare decât acesta.