Slava Sambriș semnează regia, scenografia și sound design-ul spectacolului „Vicontele”, produs de Teatrul Republican „Luceafărul” de la Chișinău. Puteți plonja în teatrul absurdului propus de Eugen Ionescu pe 20 octombrie, ora 19:00, și pe 21 octombrie, ora 18:00, la ARCUB, Sala Mare.
20 octombrie 2025 Stiri
Interviu realizat de Oana Dușmănescu
Care e senzația de a face parte dintr-un festival care deja are în spate decenii întregi de existență și care se dezvoltă organic de la an la an?
Pentru mine, participarea la FNT e o formă de recunoaștere și, în același timp, o mare responsabilitate. Faptul că „Vicontele” face parte din această selecție e o confirmare că direcția noastră artistică de la Teatrul „Luceafărul” rezonează cu preocupările actuale ale scenei naționale. E emoționant să simți că intri într-un dialog viu cu atâtea voci teatrale, fiecare cu propriul limbaj și cu propria sensibilitate.
În ce fel se schimbă acest context socio-cultural pentru regizori/actori/ceilalți participanți la actul artistic – de ce participarea la un festival este un lucru special?
Un festival ca FNT-ul e un loc al întâlnirii și al contaminării creative. Într-un timp în care lucrăm adesea sub presiunea cotidianului, un astfel de eveniment ne scoate din rutina producției și ne obligă să privim din nou esența actului teatral. Pentru un regizor, e o șansă de a-și repoziționa discursul artistic în raport cu ceea ce se întâmplă în jur, cu publicul, cu lumea, cu ceilalți artiști. Festivalul creează acel sentiment de apartenență la o comunitate care respiră prin și pentru teatru.
Cum vedeți actualele condiții sociale și politice – ca factori facilitatori sau, dimpotrivă, ca obstacole în calea procesului artistic?
Condițiile sociale și politice sunt, inevitabil, parte din ecuația artistică. Uneori devin obstacole prin precaritate, lipsă de resurse, birocrație sau tensiuni ideologice. Alteori, tocmai aceste limitări nasc forme noi de expresie. Teatrul a fost întotdeauna un organism adaptabil, capabil să transforme constrângerea în combustibil creativ. Cred că important e să nu ne pierdem luciditatea și să rămânem sinceri în raport cu realitatea. Arta nu trebuie să fie nici confortabilă, nici obedientă, ci vie, atentă și curajoasă.
În tabloul teatrului din secolul 21, care sunt, după părerea dumneavoastră, ingredientele care asigură acel factor magic al atracției absolute – de ce anume e nevoie pentru a-i scoate pe oameni cu nasul din telefoane, chiar și în sala de spectacol?
Cred că „magia” teatrului de azi nu mai vine din spectaculosul vizual, ci din autenticitate. Publicul simte imediat când ceva e făcut dintr-o nevoie reală. Teatrul nu concurează cu ecranele, ci oferă altceva, prezență, emoție, fragilitate, umanitate. În „Vicontele”, de exemplu, mizăm exact pe această relație directă între actor și spectator: un spațiu în care privirea celuilalt contează, unde tăcerea are greutate, iar emoția nu se poate „scrola”.
Cum vedeți rolul tehnologiei avansate pe scenă, inclusiv AI? Cât de mult și de benign poate fi folosită inteligența artificială în spectacole?
Tehnologia poate fi un instrument extraordinar dacă este pusă în slujba ideii, nu invers. Mă interesează cum putem folosi mijloacele digitale, inclusiv AI, pentru a potența emoția, nu pentru a o înlocui. În teatru, prezența umană rămâne esențială, dar putem crea lumi noi, spații imaginare și interacțiuni diferite cu ajutorul tehnologiei. Important e să nu pierdem contactul cu sufletul spectacolului. AI poate fi o unealtă poetică, atâta vreme cât nu devine un substitut al omului.