class="">Trailer 2008

Despre un spectacol neobișnuit / „Oameni obișnuiți”, despre generația ei și cea care Îi urmează, despre decizii și Întâmplări ce țin de actorie, din care se pot extrage sfaturi, cu actrița Ofelia Popii.

Pornind de la acei angajați care descoperă nereguli În sistemul În care activează (ei sunt „avertizorii de integritate” sau whistleblowers) și de la lupta lor În contra sistemului, s-a construit un spectacol. „Oameni obișnuiți”, În regia Gianinei Cărbunariu, montat pentru Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, este un spectacol mai puțin obișnuit, un spectacol ca un documentar despre lumea reală În care trăim, În distribuția căruia o regăsim pe Ofelia Popii, considerată de atât de mulți cea mai talentată actriță a generației sale. Ceea ce veți citi În rândurile care urmează, Ofelia mi-a spus În acest sfârșit de vară nu la București și nici la Sibiu, ci la mare, la o masă de lângă o piscină, când deja trecuse de miezul nopții și tocmai se Încheiase o gală, Gala Tânărului Actor (HOP), În care iată, se aflase acum printre jurați după ce, În urmă cu 15 ani, când abia termina facultatea, la aceeași gală, concurentă fiind, nu numai că nu câștigase, ba chiar fusese descalificată. Dar să ne Întoarcem, să ne Întoarcem la ceea ce urmează: așteptat, spectacolul „Oameni obișnuiți” vine la București, În octombrie, În Festivalul Național de Teatru.

Alina VÎlcan: Ce Înseamnă pentru tine experiența „Oameni obișnuiți”?
Ofelia Popii: Totul aici / și lucrul la spectacol, și jocul În sine / este foarte emoționant. Spre deosebire de un text de ficțiune, e altceva când știi că oamenii aceia trăiesc și viața lor e În continuă schimbare. Lucrând, asemănam poveștile lor cu tragediile antice. Sunt un fel de eroi de acest gen, care Încearcă să lupte Împotriva unui sistem corupt și totul, până la urmă, rămâne sub semnul Întrebării: au fost doborâți, au trezit alte conștiințe, au reușit să schimbe ceva? Și aici intervine spectacolul nostru, care cred că poate face asta, poate să-i ajute și pe alții să se trezească, poate să vorbească și altor inimi, și altor oameni care sunt nedreptățiți, să facă lucrurile mai curate, mai corecte măcar. Când pregăteam spectacolul, am văzut filme cu acești oameni, regizoarea Gianina Cărbunariu ne-a povestit și ce aflase de la ei, dincolo de acele filme pe care ni le arăta, ca să-i Înțelegem. Am fost În Anglia și În Italia pentru documentare, pe lângă ce se documentase În România, și abia apoi am Început să lucrăm spectacolul la Sibiu.

Cum a fost, practic, documentarea?
Mai Întâi a documentat Gianina, a mers cu o săptămână Înaintea noastră peste tot și s-a Întâlnit cu oamenii. Când am ajuns și noi, ne-a arătat materialele și am prezentat un fel de variantă În lucru a spectacolului pe cazurile specifice fiecărei țări. Prima dată În Anglia, apoi În Italia. Apoi, Gianina a complicat textul, l-a dramatizat și am Început lucrul În țară, adăugând și subiecte de la noi, din România. Partea cea mai emoționantă a fost la premieră, când au venit persoanele În cauză. Noi Îi cunoșteam de pe video și Îi așteptam să apară În sală. Dar cum să-ți spun că a fost… Oamenii aceia există, tu rostești cuvintele lor, tu trebuie să arăți lumii prin ce au trecut ei. Îți dai seama că s-a născut o anumită energie. Iar la final, au fost discuții cu toată lumea. Ei răspundeau, explicau. Și emoția asta se păstrează la fiecare spectacol. Nici nu-mi amintesc să fi fost vreo reprezentație la finalul căreia să nu vină cineva care să zică: și eu am trecut prin asta. Și cazurile lor, de oameni În luptă cu un sistem corupt, nu erau cunoscute.

Cum e pentru tine să fii implicată Într-un spectacol social?
Este, cum ziceam, mult mai emoționant. Și responsibilitatea o simți puternic. Nu că nu ai fi responsabil și Într-un spectacol după un text clasic sau contemporan, dar fictiv; ești și acolo, ai responsabilitatea ta de artist. Dar pe lângă asta se adaugă aici responsabilitatea vieții lor și faptul că ei au luptat fiecare pentru cauza lui. Dacă greșești? Riscul de a patina un pic Într-un personaj fictiv e unul, să zicem că ți se Întâmplă, sunt seri și seri, dar la ei, cum să greșești? E o responsabilitate În plus față de cea pe care o ai ca artist. E vorba de viața unor oameni, În care ei au investit tot. Și-au pus viața la bătaie și unii au pierdut tot. Veți vedea În spectacol cum s-au desfășurat destinele lor. Partea și mai interesantă e că Gianina continuă să țină legătura cu ei și adaugă mici informații referitoare la unde se află acum fiecare. Și-a terminat procesul, a avut câștig de cauză În procesul cu instituția, a reușit să se angajeze, cum e În lupta cu boala pe care o are? Spectacol e updatat. Ai povestea până În momentul În care o vezi jucată.

Au fost greu de găsit acești oameni?
Cam toate aceste cazuri au devenit cunoscute În momentul În care au reușit să ajungă În presă. Căutarea a fost a Gianinei, ea a avut ideea, a căutat și a ajuns la ei.

Îți amintești care dintre ei te-a emoționat pe tine cel mai mult?
Da. Când am văzut materialul video, cel mai tare m-a emoționat chiar femeia care a devenit personajul meu mai mare din spectacol, pentru că e extrem de inteligentă, extrem de muncitoare, de corectă, cu o forță uimitoare. S-a opus unei situații și a pierdut. Ea e dintre cei care pierd. Dar tot ea a zis că și acum, știind că a pierdut tot, dacă ar fi În punctul În care să decidă din nou, ar face același lucru. Știind ce va urma. Nu poți să iei tot În spectacol, dar când am auzit-o povestind despre viața ei, despre familie, despre bunici, a fost realmente cutremurător. Să vezi o femeie frumoasă, inteligentă, care ar putea avea tot dacă ar zice Într-un moment: trec cu vederea. Dar ea zice: nu pot să trec cu vederea. Și cel mai emoționant mi s-a părut că ea lucra pe politici sociale, lucra pentru oameni, ajuta cazurile cele mai dezavantajate și până la urmă ea a ajuns În situația acelora pe care Îi ajuta și nimeni nu a mai ajutat-o. În plus, În cazul unui om care face bine, te gândești și că dacă el cade rămân mulți care nu mai sunt ajutați. E trist, emoționant și trist. Toate cazurile sunt speciale, dar sunt și oameni care au Întors o conjunctură În avantajul lor, au făcut un ONG, au făcut ceva pornind de aici. Cazul femeii de care povesteam e, Însă, extrem de complicat, ea și suferă de o boală gravă, a rămas aproape oarbă, ceea ce În spectacol apare doar la nivel informațional.

De ce să vedem acest spectacol? În cazul de față, se merge dincolo de partea artistică…
Eu zic că tocmai pentru asta spectacolul merită văzut. Dincolo de teatru. Pentru mine, dacă Într-o seară un om din sală care trece printr-o situație dificilă capătă curaj să meargă mai departe, Înseamnă că spectacolul merită. Cred că trebuie să fim informați, să știm când ceva ce ni se Întâmplă e un abuz și să deschidem ochii. Dacă toți am face asta, lumea nu ar mai fi așa cum e. Ne plângem, suntem nemulțumiți, dar când e să facem ceva / nu facem. La noi În țară sunt oameni care luptă pentru asta și nu știm. Măcar la nivel informațional, tot merită să vezi spectacolul. E și o parte care te face să iei atitudine și, În plus, o parte care eu zic că Îți accesează grăuntele acela de umanitate care trebuie să existe În oricine, indiferent ce tipolofie de om ar fi. Toți avem un buton care poate fi apăsat și pe care trebuie să-l apeși dacă ești artist.

Ce trecut ai cu Festivalul Național de Teatru? Mai știi când ai jucat prima dată În FNT?
Cred că am jucat de mult, chiar când am debutat, cu spectacolul lui Alexander Hausvater / „Canibalii”. De atunci, poate a trecut un an, când am fost Însărcinată, În care să nu fi jucat În FNT. S-a creat o legătură de prietenie, aș zice, care a ținut În timp. Și mă bucur mereu că ajung să joc În Festivalul Național.

Cum vezi FNT-ul, venind dintr-un oraș ca Sibiul, cu un mare festival / FITS?
În principiu, la FNT interesant e că publicul e format mai ales din români. Nu neapărat invitați străini. Și apoi, tot timpul e interesant să vezi lucrurile comune, care te leagă de alți artiști, din alte teatre, dar și care te deosebesc de alții. FNT creează un prilej cu care poți face acest schimb. Pentru asta, din punctul meu de vedere, merită.

Cum ți se pare publicul din FNT? E diferit publicul bucureștean de cel cu care ești obișnuită?
Mie mi se pare diferit publicul românesc față de cel de afară. Fiecare țară / cu cultura ei. Dar publicul din FNT nu mi se pare esențial diferit. Însă sunt În Festival mulți oameni din tagmă, din teatru, și atunci se creează alte discuții față de zilele normale În care joc la Sibiu. Sunt discuții care pe mine mă interesează.

Te tentează Bucureștiul, dincolo de FNT, ca oraș În care să joci?
Pe mine mă tentează orice. Sunt de părere că artistul e liber; nu trebuie să fii angajat Într-un loc ca să poți lucra oriunde vrei tu. Nu trebuie să stai În locul unde ești angajat. Așa cum nu vezi doar spectacolele din orașul În care locuiești. Eu și Cipri (n.a.: actorul Ciprian Scurtea, soțul Ofeliei) circulam destul de mult Înainte, ne urcam În mașină și plecam să mai vedem niște spectacole prin țară. Și acum, că s-a făcut destul de mare Sofia, ne-am făcut lista cu spectacolele din țară pe care vrem să le vedem și abia așteptăm să Începem din nou să umblăm.

Cum vezi generația ta de actori și cum vezi generația care vine după voi?
Mie nu mi se par diferențe foarte mari Între noi și cei foarte tineri. Se tot vorbește acum pe tema școlii. Și ei Învață, dar e vorba de cum procesează informațiile și de timpul de care fiecare, individual, are nevoie ca să asimileze toate aceste informații. Nu mi se pare deloc că e o generație nepregătită, dimpotrivă. Eu din tot ce am văzut cu actori mai tineri, mi se pare că, față de mine la vârsta lor, sunt mai dezghețați, mai Înfipți, știu să se managerieze mai bine, unii dintre ei și-au făcut teatre, spectacole independente. Reușesc cumva să aibă și o latură mai pragmatică, mai concretă față de meseria asta. Poate și noi am visat În facultate la ce frumos ar fi să avem un teatru sau să facem cercetare, dar era la nivel de vis, iar eu știu că nu am deloc abilități organizatorice. Dar ei, foarte mulți, reușesc să facă treaba asta. Și iată de ce mi se par foarte lucizi. Eu și alții din generația mea eram mai visători, mai aerieni. Probabil că ei s-au format așa și datorită necesității. Dar mi se pare un lucru extrem de bun că reușesc. Ce poți să faci? Să aștepți să se ivească ceva? Nu prea merge. Sunt mulți. Concurența e mare. Nu era o concurență la fel de mare atunci, când terminam eu facultatea, pentru că nu erau nici așa multe școli. Iar noi terminam nouă sau zece Într-o clasă. Acum nu mai e așa.

Care ți se pare azi cea mai importantă decizie pe care ai luat-o la Început de carieră?
Nu a fost o decizie. Am avut senzația, ca să poți să-ți dai seama ce total lipsită de simțul realității eram, am avut mult timp senzația că sunt condusă, mai degrabă. Eu Îmi doream pur și simplu să joc. Și nu m-a interesat dacă se Întâmpla În București, Cluj, Sibiu, Arad sau mai știu eu unde. Și am avut noroc că s-a dat concurs la Sibiu. Nu a fost neapărat decizia mea. Am luat ce am primit. Dar dacă e să mă gândesc la toată acea perioadă de Început, bineÎnțeles, au fost câteva decizii. Puteam la un moment dat să plec să fac un spectacol În altă parte și să nu mă mai Întorc la Sibiu, și atunci poate că nu m-aș mai fi Întâlnit cu Silviu Purcărete și cu „Faust”. Dar poate drumul m-ar fi dus În altă direcție și aș fi făcut altceva. Important e că, indiferent ce decizii am luat, trăiesc cu ele și mi se par cele mai bune. Toate. Cred că lucrurile se aranjează Într-un fel sau altul. Pierzi o șansă, ți se oferă cumva alta. Trebuie doar să rămâi pregătit pentru ce vine. Să nu te mănânci pe drum. Să nu disperi. Să nu te macini În interior Încât, În momentul În care șansa apare, să zici: prea târziu. Niciodată nu e prea târziu.

În tot acest drum al tău, a fost un moment când ceva din ce aveai de făcut te-a speriat?
La nivel de lucru la un personaj, nu. Dar la Început tot timpul mi-e frică. Nu există spectacol să nu-mi fie. Mereu când văd distribuția mă apucă frica, nu dorm noaptea, e complicat, parcă Îmi bate inima mai repede, dar dacă mă concentrez pe lucruri concrete, legate de text și de personaj, frica Îmi dispare. Și plăcerea Începe să doboare frica. Atunci curiozitatea și entuziasmul se ridică deasupra, iar frica rămâne Într-un loc de dedesubt. Dar inițial e acolo. Și nu știu de unde vine frica asta. Nu e frica de a da greș, culmea. E ca un fel de emoție Înainte de premieră. Deși știu că nu am nicio premieră ziua următoare, știu că nimeni nu se așteaptă la nimic de la nimeni, și totuși eu am emoțiile acelea Îngrozitoare.

Ce i-ai spune unui tânăr care vrea să dea la Actorie?
Obișnuiesc să Îi Încurajez. Dacă sunt pasionați de treaba asta, dacă au microbul, nu vor avea liniște până nu fac ce au de făcut. Și atunci cel mai cinstit e să știe că e o meserie extraordinar de frumoasă, care merită să treci peste orice obstocol. Lucrurile pozitive, la Început de drum, cred că Înseamnă mai mult decât cele negative. De ce să Îi spui că e greu? Normal că e greu, dar mie mi s-ar părea mult mai greu să fac altceva. Nu pot să-mi imaginez cum ar fi să fiu contabilă, ar fi excesiv de greu. Dacă ești făcut pentru ceva, e frumos și când e greu, e bine și când e greu. Poate că sfatul ar fi să nu se lase doborâți de așteptare. Pentru că până primești un rol, până Îți găsești un loc, e Îngrozitor. Tu, ca artist, simți nevoia să te exprimi, să investești În ceva și, dacă nu ți se oferă ocazia, e Într-adevăr Îngrozitor. Mie asta mi se pare cel mai crunt. Dar te face mai puternic.

INFO:

Oameni obişnuiţi

de Gianina Cărbunariu

Distribuția:

Florin Coşuleţ

Mariana Mihu

Ioan Paraschiv

Ofelia Popii

Dana Taloș

Marius Turdeanu

Regia: Gianina Cărbunariu

Scenografia și light design: Mihai Păcurar

Muzica originală: Bobo Burlăcianu

Durata: 1h 40 min (fără pauză)

Teatrul Naţional „Radu Stanca”, Sibiu

„Mulți whistleblower-i (avertizori de integritate) nici măcar nu știau ce Înseamnă cuvântul whistleblower Înainte de a deveni ei Înșiși whistleblower-i. Erau pur și simplu buni angajați care Își făceau treaba conștiincios și de aceea li s-a părut normal să vorbească, să atragă atenția superiorilor atunci când au descoperit anumite abuzuri, nereguli În mediul lor de lucru. Aceste abuzuri sau nereguli nu priveau propria persoană, ele aveau Însă ca efect un risc major adus oamenilor, interesului public. Nu au sesizat nereguli care priveau propria persoană, ci nereguli, nedreptăți, corupție și abuz din sistem. Indiferent de background (vârstă, educație, naționalitate, domeniu de lucru), există un model pentru cazurile de whistleblowing. Imediat ce au lansat un semnal de alertă, acești oameni, În loc să fie recompensați În vreun fel de către societate, s-au găsit În această situație absurdă: hărțuiți de angajator, făcuți să arate ca niște criminali În ochii colegilor, izolați de restul angajaților, luptând cu legislația existentă care nu Îi protejează destul sau chiar deloc, În imposibilitatea de a-și găsi un nou loc de muncă din cauza faptului că reputația lor a fost distrusă. Acești oameni și-au pierdut carierele, locurile de muncă, uneori chiar familiile și sănătatea, casele, fiind tot timpul sub o presiune extremă. Însă nu au renunțat la cauza lor pentru că aveau siguranța că fac ceea ce este just, că au luat decizia morală corectă Într-o situație limită În care au fost puși să aleagă.“

(Gianina Cărbunariu)

Spectacol realizat În cadrul proiectului Be SpectACTive!, proiect co-finanțat prin programul Europa Creativă, În care TNRS este implicat În perioada 2014-2018. Celelalte structuri partenere sunt: Capotrave/Kilowatt Festival Sansepolcro (IT), Bakelit Multi Art Center Budapesta (HU), B-51 Ljubljana (SL), Domino- Perforacije Festival- Zagreb (HR), London International Festival of Theatre (UK), Tanec Praha (CZ), York Citizens Theatre Royal (UK).

 Foto: Adi Bulboacă