class="">Gianina Cărbunariu: „Fac oricum ce vreau, cu sau fără finanţare”

Gianina Cărbunariu (37 de ani) este probabil cea mai de succes tânără regizoare de la noi. A terminat Facultatea de Litere, dar şi pe cea de Regie de teatru; este membru fondator al grupului „dramAcum” şi se simte liberă atunci când Îşi montează propriul text.

În vara aceasta, a participat la Festivalul de Teatru de la Avignon cu spectacolul „Solitaritate”, montat la Teatrul Naţional ,,Radu Stanca” din Sibiu.

La toamnă, În Festivalul Naţional de Teatru (FNT, 24 octombrie / 2 noiembrie, Bucureşti), veţi putea vedea două dintre spectacolele ei, ambele montate la Teatrul Odeon din Bucureşti: „De vÎnzare” şi „Tipografic Majuscul”.

Adina Scorţescu: Prin ce a fost experienţa de la Avignon diferită faţă de cea din alte festivaluri?

Gianina Cărbunariu: După cum se ştie, festivalul de la Avignon este un loc În care se Întâlnesc artişti, profesionişti ai teatrului din Franţa şi din Întreaga lume.

Este un festival al Întâlnirilor, foarte dinamic prin evenimentele din selecţia oficială, cât şi prin diversitatea de oferte a festivalului Off, acesta din urmă fiind preponderent Într-o zonă comercială de la an la an.

Pe lângă avizaţi, critici de teatru şi programatori, festivalul are un public special, care Îşi alege cu atenţie spectacolele pe care doreşte să le vadă. În mare parte nu este un public local, ci unul venit din toată ţara şi din străinătate. Spectacolul „Solitaritate” cu care am fost invitaţi În secţiunea oficială a avut opt reprezentaţii şi fiecare dintre ele a fost pentru noi ca o premieră, dat fiind că e vorba de un public atât de eterogen.

Ca la orice premieră, nu ştii cum va fi receptat spectacolul. Din fericire, Încă din primele minute ale primei reprezentaţii am simţit interesul publicului şi asta a fost cel mai important: ce aveam de spus, şi eu şi actorii ajungea la destinatar, la acest public care a fost foarte călduros cu noi.

Presa a reacţionat foarte rapid, s-a scris mult, se scrie Încă În diverse reviste de teatru din Franţa şi nu numai, ceea ce Înseamnă o mare vizibilitate pentru spectacol, pentru echipa de artişti şi pentru producători.

Spectacolul a fost Însoţit de alte evenimente artistice care, cred eu, i-au amplificat vizibilitatea: expoziţia lui Dan Perjovschi / care Însoţeşte spectacolul În cadrul proiectului “Cities on Stage”, proiecţia filmului “Kapitalism / reţeta noastră secretă” de Alexandru Solomon ( În cadrul programului “Territoires Cinematographiques”), prezenţa În librării a volumului “Solitarite suivi de La Tigresse” publicat de Actes Sud, precum şi lectura textului “La Tigresse” În cadrul programului de lecturi de la Chartreuse.

Ediţia de anul acesta a fost una specială. A fost primul mandat al lui Olivier Py ca director, iar direcţia pe care a dorit În mod foarte clar să o dea selecţiei a fost aceea a unui teatru politic, a unui teatru care aduce În discuţie conflicte din societatea de astăzi, oferind În acelaşi timp un spaţiu larg pentru voci, pentru estetici foarte diferite.

A fost În acelaşi timp o ediţie marcată de protestele şi grevele intermitenţilor Împotriva unor măsuri ale guvernului francez care condamnă artişti şi tehnicieni la un statut din ce În ce mai grav de precaritate.

Imagine din spectacolul „Solitaritate“, care a fost prezentat În ediţia din 2013 a Festivalului Naţional de Teatru. Foto: Paul Băilă

Personal, am avut senzaţia că problemele locale În ceea ce priveşte strategiile (sau mai degrabă lipsa lor) legate de cultură şi educaţie au nevoie de un răspuns şi de o solidaritate internaţionale pentru că ele se regăsesc, În forme diferite, Însă cu acelaşi efect nociv, În toate sistemele din lume.

Din acest punct de vedere, festivalul a fost pentru mine şi o ocazie de a intra În dialog pe teme care mă preocupă cu diferiţi artişti, tehnicieni, persoane din public cu care am avut ocazia să stau de vorbă.

Ambele spectacole pe care le-aţi montat la Odeon au fost realizate În cadrul unor proiecte internaţionale. Ce Înseamnă acest gen de organizare (sunt nişte teme impuse, scade grija finanţării)?

Un astfel de proiect internaţional este de obicei conceput de o echipă care porneşte de la o idee, un concept. Această echipă identifică artiştii care ar fi potriviţi (a nu se Înţelege artişti asemănători ca stilistică, de cele mai multe ori intenţia este tocmai de a avea artişti cu voci foarte diferite), sunt căutate structuri interesate să intre În aceste coproducţii şi surse de finanţare.

Fiecare artist este desigur liber să-şi facă spectacolul În funcţie de propria sensibilitate, de contextul său cultural, de temele personale. Cei care iniţiază proiectele cunosc parcursul fiecărui artist În parte şi de obicei fac aceste invitaţii În cunoştinţă de cauză.

De exemplu, invitaţia În proiectul “Parallel Lives” a venit şi datorită faptului că eu făcusem deja un proiect pe tema dosarelor Securităţii la Fabrica de Pensule din Cluj, studiasem deja dosare pentru spectacolul “X mm din Y km”, pe care producătorii slovaci l-au văzut şi astfel s-a ÎntÎmplat să coproducă “Tipografic Majuscul”.

La fel şi pentru Cities on Stage / lucrasem deja la spectacole care aveau ca temă viaţa În diferite comunităţi sau oraşe (“20/20”, “Roşia Montană pe linie fizică şi pe linie politică”).

Cu “De vÎnzare/For Sale” s-a ÎntÎmplat la fel, coproducătorii germani Îmi cunoşteau spectacolele. Nu eu am luat legătura cu aceşti producători, ei m-au invitat să fac parte din proiect. Nu mi-am schimbat cu nimic viziunea pe care o aveam cÎnd am făcut “Stop the Tempo”, În 2004. Atunci am vrut să fac un spectacol despre ce se ÎntÎmpla În jurul meu.

Temele s-au schimbat, desigur, În cei zece ani de după facultate, dar impulsul e acelaşi.
În ceea ce priveşte grija finanţării este adevărat că aceste proiecte funcţionează ca „un colac de salvare” pentru mulţi artişti din Întreaga lume care nu reuşesc sau reuşesc foarte greu să acceseze fonduri În ţara lor sau să fie produşi de teatre locale. Este şi cazul meu.

Unele cofinanţări sunt modeste, nici nu se compară cu bugetele din teatrele noastre de stat, Însă datorită lor am reuşit să supravieţuiesc ca artist.

Pentru spectacolele dumneavoastră vă documentaţi ,,jurnalistic” (studiaţi dosare, faceţi interviuri cu oamenii implicaţi şi cu experţi), dar realizaţi – aşa cum aţi spus Într-un interviu – ,,un spectacol de ficţiune”. Atunci, În ce constă valoarea documentării, care este adevărul care (nu) se pierde pe drum?

Eu nu Îmi propun să caut adevărul pentru că, de fapt, nu fac o anchetă jurnalistică, chiar dacă folosesc metoda interviului sau cea a cercetării unor documente. Nu cred Într-un adevăr absolut, ci În deschiderea unor discuţii publice reale, nu ca cele În care teme importante sunt făcute praf de malaxorul mediatic.

Valoarea documentării constă În apropierea de subiect, de oameni, de poveşti care Îmbogăţesc atât perspectiva umană, cÎt şi cea artistică. De multe ori În procesul de documentare ajung să Înţeleg chiar mai puţin decÎt Înţelegeam la Începutul procesului, lucrurile devin din ce În ce mai tulburi şi tocmai acest sentiment de perplexitate În faţa realităţii Încerc să Îl traduc pe scenă, nu realitatea ca atare.

Exerciţiu de imaginaţie: mâine primiţi o finanţare consistentă pentru un spectacol şi vi se spune ,,fă ce vrei!”. Ce temă vă vine În minte, ce spaţiu, care actori?

În primul rând, aş Întreba de unde vin banii. Pentru mine, e important cine este finanţatorul. Dacă aş accepta acea finanţare, aş face ce am făcut şi pÎnă acum: aş alege din temele care mă interesează pe cea mai urgentă, pe cea care Îmi revine În minte În fiecare zi.

Nu Încep niciodată să fac proiecte pornind de la un buget, ci de la o temă şi de la un spaţiu, de la o echipă de actori cu care plec la drum.

S-a Întâmplat să refuz un proiect sau o finanţare pentru că nu aveam În acel moment o temă care să mă preocupe atÎt de mult ÎncÎt să mă provoace să lucrez. Sau nu Îmi conveneau condiţiile de lucru. După cum s-a ÎntÎmplat să scot bani din buzunar ca să duc la bun sfÎrşit un spectacol creat În regim independent. Deci ideea e că fac oricum ce vreau, cu sau fără finanţare.

Prefer spaţiile studio pentru că apropierea performerilor de spectatori mi se pare unul din atuurile spectacolului de teatru, mai ales acum, Într-o perioadă În care societatea reuşeşte să pună distanţe tot mai mari Între indivizi. Aş lucra cu actori care mă inspiră şi care sunt destul de deschişi ÎncÎt să plece la drum cu mine În proiectul respectiv.

Cele două spectacole de la Odeon, ,,De vÎnzare” şi „Tipografic Majuscul”, care vor fi prezentate În Festivalul Naţional de Teatru, au un nucleu comun de actori (Alexandru Potocean, Gabriel Răuţă, Mihai Smarandache). E doar o Întâmplare?

Nu prea las loc Întâmplării atunci când Îmi aleg colaboratorii. Dat fiind că de multe ori repetiţiile la spectacolele mele nu Încep prin lectura scenariului, ci prin documentare şi discuţii, perioada aceasta poate fi destul de derutantă pentru actorii formaţi Într-un sistem În care lucrurile sunt clare şi aşezate.

De aceea Încerc uneori să am alături de mine actori cu care am lucrat anterior În proiecte similare sau care au lucrat Înainte În astfel de proiecte cu alţi colegi de-ai mei (cum este Alex Potocean, care a a lucrat la mai multe spectacole cu regizorul David Schwartz).

Răbdarea lor activă şi Încrederea sunt contagioase, dau o energie pozitivă şi celorlalţi participanţi la proces.

Alex, Gabi şi Mihai s-au Înţeles foarte bine În repetiţiile de la „Tipografic Majuscul”, fără să fi lucrat Înainte Împreună, fără ca eu să fi lucrat cu ei Înainte de acest moment.

Mi se pare vital să creez echipe pentru fiecare spectacol pe care Îl fac. Cred că am reuşit asta şi la „Solitaritate”, şi la „De vÎnzare”. Îmi place foarte mult când actori talentaţi şi devotaţi unui proiect se privesc cu admiraţie şi respect la repetiţii, se bucură când le „iese” celorlalţi, reuşesc să controleze situaţii de tensiune inerente unui asemenea proces şi să atragă atenţia tuturor cu delicateţe atunci cÎnd simt că lucrurile poate nu merg aşa cum ar trebui.

Acum patru ani, aţi scris şi aţi montat „Sold out”, la un teatru din München. Ce aţi Învăţat din experienţa unui alt sistem? Cum a fost lucrul cu actori străini?

Aveam 32 de ani si mă ÎntÎlneam cu o structură foarte puternică, Teatrul Kammerspiele din München, cu actori foarte experimentaţi care lucrează cu cei mai importanţi regizori germani actuali. La Început, nu a fost uşor să ne acomodăm unii cu alţii; exista şi bariera limbii: comunicam Între noi În engleză, iar asistentul de regie intervenea doar În momentul În care eram cu toţii „lost in translation”.

Pe parcurs, mi-am dat seama că nu era vorba doar de cuvinte, ci de traducerea unei realităţi la care ei nu avuseseră acces / perioada comunistă din România şi tema vânzării saşilor şi şvabilor despre care nu se vorbise foarte mult nici la noi, nici la ei.

Şi invers: eu nu eram pe deplin conştientă de traumele lăsate de Al Doilea Război Mondial În anumite generaţii de germani – am lucrat cu o actriţă extraordinară care avea atunci 70 de ani şi care trăise acea realitate greu de pus În cuvinte. Până la urmă, cred că am reuşit să creăm un limbaj comun, să ne ÎntÎlnim În această ficţiune.

Rezultatul a fost un spectacol care nu arăta ca spectacolele din Germania. El nu arăta nici ca spectacolele pe care le făcusem eu În România. Era un spectacol rezultat al unei negocieri permanente Între regizor, actori, scenograf, dramaturg (În sensul german) veniţi din culturi diferite, cu experienţe de viaţă diferite.

Prima discuţie cu publicul a fost o surpriză totală şi pentru actorii germani: oamenii din public, cu care făcusem interviuri În timpul documentării, Îşi recunoşteau poveştile, obiectele de pe scenă (am Împrumutat anumite obiecte de la intervievaţi şi le-am inclus În spectacol), voiau să vorbească În sfârşit public despre acel trecut traumatizant.

Dialogul cu spectatorii a fost ca şi procesul nostru de lucru – când În română, când În germană, când În engleză; traducerea urmărea cu greu această realitate complicată, exprimată În atâtea feluri, Însă un lucru era clar: dorinţa de a Înţelege un fenomen din frânturi de poveşti, documente, obiecte.

Care este cel mai emoţionant spectacol de teatru pe care l-aţi văzut anul acesta?

Am văzut anul acesta spectacole care m-au provocat, m-au emoţionat, atât În România cât şi În festivaluri În străinătate, Însă – dacă trebuie să aleg unul singur -, atunci acesta este spectacolul companiei La Re-Sentida, „La imaginacion del futuro” În regia chillianulul Marco Layera, prezentat anul acesta la Avignon.

E un spectacol politic, care investighează istoria recentă a propriei ţări, imaginea de icon a lui Salvador Allende, pentru a vorbi de fapt despre prezent. Mijloace teatrale simple, dar eficiente şi surprinzătoare, tonul ireverenţios, ironia acidă a unor momente extrem de sensibile În acelaşi timp / toate acestea mi se par cea mai puternică abordare pe care o poate avea un astfel de teatru care vorbeşte despre răni ale unei societăţi contemporane.

Pe mine, la teatru mă emoţionează inteligenţa cu care artiştii reuşesc să trateze un subiect grav cu o distanţă care nu exclude exasperarea În faţa realităţii, dar nici umorul cel mai nebun.

Cât de importante sunt discuţiile cu publicul, după reprezentaţia pe scenă? Modifică ele, În vreun fel, viitoarele reprezentaţii?

Am făcut anumite spectacole, cum e “20/20” sau “X mm din Y km”, În care discuţiile cu publicul făceau parte din conceptul spectacolului. În acest caz, discuţiile sunt de fapt o continuare a documentării, prin poveştile personale prezentate de spectatori.

Atât pentru mine, cât şi pentru actori, aceste mărturii ajută la Înţelegerea mai profundă a situaţiilor deja ficţionalizate, existente În spectacol.

Sunt Însă spectacole după care nu am simţit neapărat nevoia unor discuţii cu publicul, mi s-a părut mai potrivit să las spectacolul să „lucreze” singur În mintea spectatorului. În principiu, pentru mine, discuţiile de după un spectacol au această miză: aceea a Înţelegerii concrete a faptului că teatrul e făcut de nişte oameni obişnuiţi cu anumite preocupări pentru alţi oameni obişnuiţi cu aceleaşi preocupări, dar şi pentru oameni destul de deschişi Încât să descopere Împreună relevanţa unei teme care nu a fost pÎnă atunci o prioritate În viaţa lor de zi cu zi.

Foto: Angelique Surel

Urmăriţi pagina oficială de Facebook a FNT, pentru a primi informaţii despre festival!