class="">Alexandrina Halic: „FNT înseamnă nu numai Festivalul Naţional de Teatru, ci şi Fenomenul Naţional de Teatru”

De aproape 55 de ani se dedică teatrului / În special teatrului pentru copii. E o actriţă uluitoare. Acum, În FNT,  Alexandrina Halic joacă Într-un spectacol despre care spune că e „viaţă adevărată ce se Întâmplă pe scenă”.

Maria Sârbu: Stimată doamnă, după ce ani şi ani v-aţi dedicat teatrului pentru copii vă vedem Într-un spectacol pentru maturi / În „Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice” / şi care va fi prezentat În FNT. Vă Întreb, din capul locului, cum vedeţi acest eveniment?

Alexandrina Halic: Festivalul Naţional de Teatru este, după părerea mea, un gest plin de generozitate. Nu simt În alcătuirea lui dorinţa de competiţie, ci nevoia de confirmare. Publicul e cel chemat să confirme. Adică: „Veniţi să ne vedeţi, vă dăruim, ne dăruim, judecaţi-ne, iubiţi-ne!”

Cum de jucaţi Într-un spectacol pentru oameni mari?

E drept că lumea mă percepe ca pe o actriţă dedicată teatrului pentru copii. Îmi permit să vă amintesc că teatrul pentru cei mici e teatru „mare”, e tot TEATRU. Doar spectatorii diferă. Am mai jucat În spectacole pentru adulţi la Botoşani, la Brăila, chiar la Teatrul „Ion Creangă”. E al doilea spectacol În care joc la Metropolis, un teatru pe care Îl stimez pentru ţinută. Dar teatrul pentru copii e dragostea dintâi. Şi aşa va rămâne pentru totdeauna. E necesar şi e benefic. Spectatorii mici de astăzi vor fi spectatorii de mâine ai FNT-ului. FNT Însemnând nu numai Festivalul Naţional de Teatru, ci şi Fenomenul Naţional de Teatru. La multe ediţii, spre Încântarea sufletelor noastre! Iubirea vindecă!

Descrieţi-ne, succint, spectacolul „Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice”?

E o lume ca o rană deschisă, o rană Întreţinută zilnic de deznădejde, de neputinţă, de lipsă de comunicare, de ratare, de sărăcie. E o lume mică, alcătuită din trei fiinţe care ar trebui să fie o familie. Ar trebui, dar nu seamănă a familie. Cele trei trec una pe lângă cealaltă parcă fără să se vadă, fără să se audă, fără să se facă Înţelese. Ca trei atomi, Învârtindu-se pe trei orbite, care nu se Întâlnesc niciodată. Ei, atomul e metafora piesei / un copil curat şi bun, o fetiţă deschide o fereastră spre cunoaştere şi află cu bucurie că lumea e alcătuită din atomi care vin din soare, de acolo de unde vine căldura şi lumina, căldură şi lumină de care are şi ea nevoie. Adică de iubire. Iubire care poate fi asemuită cu radiaţia gamma, dacă-i prea intensă şi nesăbuită poate distruge, dar dacă e lăsată În măsura ei firească, vindecă. Despre asta e vorba În spectacol.

Cine este personajul dumneavoastră?

O fiinţă străină, abandonată aici de indiferenţa unei fiice egoiste, o fiinţă căreia boala i-a luat darul vorbirii, dar care simte şi Înţelege tot ce se petrece. O prezenţă mută, care absoarbe ca un paratrăsnet toate descărcările din jur. Adusă de nevoie, ajunge să fie acceptată ca al patrulea membru al familiei. În spectacolul regizat de Mariana Cămărăşan, am onoarea nu să „dau replica”, pentru că nu am cum, ci să fiu alături de minunata Oana Pellea şi talentatele Cristina Casian şi Florina Gleznea. O echipă feminină. Dar scenografia inspirată este a lui Vladimir Turturică. Sunt În acest spectacol patru personaje pentru patru actriţe dirijate de o regizoare. Nani, personajul e adus, e aruncat În Îngrijire acestei familii, care e o familie disfuncţională. Personajul e inert, nu participă la ce se Întâmplă. E mutat de colo colo, e aproape ca un balast. În tot acest haos, de fapt pluteşte speranţa că iubirea vindecă.

Cum aţi ajuns să jucaţi În acest spectacol?

A fost o idee care s-a născut după ce au Început repetiţiile. S-au Întrebat cine ar putea să facă acest rol. Şi am fost invitată. Am fost fericită că am putut să particip. Acum când jucăm spectacolul, dincolo de relaţiile Încrâncenate, e o atmosferă de comuniune sufletească perfectă şi de lucruri care se acordă atât de frumos În afara scenei, Încât nu se poate ca atunci când eşti pe scenă să nu simţi lucrul acesta. Pe scurt şi omeneşte / ne iubim. Se Întâmplă rar ca toată trupa să simtă aşa la unison.

De ce ar trebui să vină publicul Festivalului Naţional de Teatru să vadă spectacolul?

E un spectacol pentru suflet. E un spectacol pentru speranţă, e un spectacol care dă de gândit. Pleci cu o anume Încărcătură. Din fericire, nu e aia care nu te mai lasă să speri la nimic. De multe ori am văzut spectatori plângând În timpul spectacolului. Nu e o melodramă. E viaţă adevărată ce se Întâmplă acolo pe scenă. De asta invit publicul să vină. Dar trebuie să vadă şi performanţa unei actriţe minunate, care este Oana Pellea. O ador În spectacolul acesta. Eu sunt unul dintre spectatorii din sală.

Aşa e personajul meu / tot timpul În scenă şi este spectatorul care Încasează tot ce i se Întâmplă personajului pe care Îl joacă Oana. Şi celorlalte actriţe care sunt foarte bune. E o reuşită / aşa zic eu. Eu plec din spectacol Încărcată până la refuz cu toată durerea care se Întâmplă acolo, ceea ce nu se Întâmplă la teatrul pentru copii. Există În spectacolele pentru copii o seninătate, o curăţenie, o bunătate care răzbate dincolo de năzdrăvăniile care se Întâmplă pe scenă.

Este o onoare că spectacolul „Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice” este selecţionat În Festivalul Naţional de Teatru.

Ce aţi simţit atunci când v-aţi aflat În faţa publicului matur, după mai mulţi ani? Care e marea deosebire Între cele două categorii de spectatori de teatru / publicul format din copii şi publicul matur?

Publicul mare are alte criterii de apreciere. Câteodată mi-e frică de publicul adult. Am această reţinere În faţa lui. Publicul adult judecă actriţa. Pentru publicul adult e actriţa care reuşeşte sau nu reuşeşte să facă un rol. Pentru copil actriţa nu există, e doar personajul. Copilul acceptă sau nu personajul În măsura În care ai reuşit să-l convingi, să-l faci să te creadă, să fie bine. Nu zic că ar putea fi aici o lipsă de exigenţă, copilul este cel mai pretenţios spectator. Nu-l câştigi cu amintirea unui rol pe care l-ai făcut, el te vede atunci, l-ai câştigat cu personajul pe care Îl joci sau nu. Apoi te Întâlneşte pe stradă şi nu mai exişti. Nu eşti pentru el decât acolo, pe scenă. Pe când publicul adult are şi subiectivismele lui, se Întâmplă ca un spectator să spună: „Nu-mi place actorul cutare, chiar dacă e apreciat...”.

De multe ori judecata e foarte aspră şi intră În nişte criterii estetice pe care copilul nu le manevrează. Îl bucuri atunci sau nu-l bucuri. Asta-i diferenţa şi e o diferenţă importantă. Dar ca teatru pe care-l joci pe scenă nu ar trebui să fie nicio diferenţă. Ar trebui să fie de aceeaşi calitate, aceeaşi implicare, acelaşi efort, acelaşi talent, aceeaşi creativitate, dar, În plus, trebuie să ai grijă să ajungă la Înţelegerea şi la sufletul copilului ceea ce Îi prezinţi. E o grijă În plus.