class="">Alina Petrică: „De aici, doar înainte!“

Pe actrița Alina Petrică, născută pe 15 noiembrie 1989, o leagă de Festivalul Național de Teatru chiar debutul Într-un spectacol pe o scenă bucureșteană. În 2014, mergea la prima audiție din carieră, pentru ceea ce avea să devină spectacolul „West Side Story”, realizat de Răzvan Mazilu special pentru FNT.
un interviu de Alina VÎlcan

Pe atunci, Alina Petrică tocmai absolvea masterul de doi ani de la UNATC. De timpul În care aveau să lucreze pentru „West Side Story” Își amintește ca de unul scurt, dar intens. Totul pornise cu un casting pentru un workshop care se finalizase prin acest spectacol, prezentat pentru prima dată În cadrul FNT 2014. Numit și „Manifestul unei generații”, proiectul, producţie a Festivalului Naţional de Teatru 2014, după o idee a Marinei Constantinescu, directorul artistic al festivalului, Își propunea să aducă În fața publicului, punând astfel În valoare, o nouă generație. Actorii din distribuție erau tineri, jucau, cântau, dansau, aveau curaj. După festival, l-au mai jucat apoi de câteva ori / În total au fost șase reprezentații, după care, pentru că nu găseau un spațiu care să-l găzduiască, echipa s-a risipit. Însă unii dintre ei au ținut legătura. Și o parte dintre actrițe s-au Întâlnit În 2015, pentru „Mon Cabaret Noir”, În regia aceluiași Răzvan Mazilu, la Teatrelli.

Alina Petrică a mers de mică la teatru, la fel cum a mers la petreceri cu părinții ei. Nu a fost un copil lăsat acasă. Primul spectacol l-a văzut, bineÎnțeles, În orașul ei natal, la Teatrul din Piatra Neamț; ar fi vrut să fie pe scenă. În același oraș, În adolescență, juca Într-o trupă de teatru pentru liceeni, o trupă cu tradiție, din care făcuseră parte cândva și Bobi Pricop sau Alina Grigore. După generația Alinei Petrică, activitatea trupei s-a Întrerupt. Dar astfel a jucat pentru prima dată Copilul din „De ce fierbe copilul În mămăligă”, după Aglaja Veteranyi; jucau chiar textul montat de Radu Afrim la Odeon. Îi scriseseră lui Afrim, Îi spuseseră despre ce e vorba și el le trimisese textul. Cu spectacolul acesta, a câștigat ea primele concursuri, primele premii În festivaluri. Totul Începuse În 2006, pe scena Teatrului Național din Timișoara. De Aglaja, Alina nu s-a despărțit nici azi. Dimpotrivă.

Când a venit vremea să dea la facultate, știa deja că va face actorie. Întodeauna a știut. Nu s-a pregătit cu nimeni, ba după toate concursurile din adolescență, În clasa a XII-a a făcut o pauză de teatru. Cineva o sfătuise că așa e mai bine, să facă loc pentru ce va urma. Pe atunci, ai ei voiau să facă o „facultate serioasă”, poate Filosofie, iar tatăl ei visa ca ea să studieze În afara României. Nu a fost așa. Totuși, pentru orice eventualitate, se Înscrisese, pe lângă UNATC, și la Filosofie. De intrat, a intrat la ambele.

„Ai mei au fost Încântați din seara În care i-am sunat și le-am spus că am intrat la Teatru. Nu am avut probleme. Asta și pentru că am fost un copil care a făcut mereu cam ce a vrut, bineÎnțeles, cu permisiunea lor și cu acordul lor, dar impunându-mi voința. Și chiar de multe ori munceam atât de mult să le demonstrez că teatrul e ce vreau să fac, fie că era vorba de o plecare Într-un festival sau de faptul că-mi cheltuiam alocația pe bilete de teatru sau pe costume. Le explicam mereu că asta vreau. Era mai greu pentru ei să mă oblige să fac ceva ce nu voiam, pentru că sunt destul de Încăpățânată. De obicei nu pot să fac lucruri doar pentru că trebuie să le fac. Și se vede, se simte. Și când vorbesc cu cineva, și când am o relație cu cineva, fie În meserie, fie În viața privată, când simt că nu se leagă lucrurile, Într-un mod politicos, mă Îndepărtez, nu pot să continui. Altfel, aș avea senzația că trăiesc Într-un fals total și nu Îmi place. Deși sunt conștientă că o astfel de atitudine poate dăuna, mai ales În frumoasa meserie a actoriei”, spune Alina.

În „Mon Cabaret Noir”, spectacol care va fi prezentat În actuala ediție a Festivalului Național de Teatru, Alina Petrică este acea Anita Berber ludică și plină de haz, este latura dedicată bufoneriei, dar și sensibilității, și tot pe ea o veți vedea cântând celebrul „Ne me quitte pas”, de Jacques Brel.

Alina VÎlcan: Ai o amintire specială de la prima ta Întâlnire cu Răzvan Mazilu, cea din 2014, din cadrul FNT, pentru workshop-ul și spectacolul „West Side Story”?
Alina Petrică: Sunt multe. A fost o perioadă intensă, În care am Învățat enorm, am lucrat fără oprire. Și au fost multe Întâmplări frumoase. De exemplu, a fost foarte plăcută seara În care m-am Întâlnit cu Răzvan, am mers la el acasă și până dimineață am stat și am tradus versurile din cântecul „West Side Story”. Pentru acest musical, Răzvan vorbise cu cineva să traducă libretul, iar câțiva dintre noi și Răzvan am tradus textele cântecelor.

Părinții tăi au venit atunci să te vadă În festival?
Da. Spectacolul a avut atunci, În FNT, două reprezentații; eu am făcut parte din distribuția primei reprezentații și au fost și mama și tata. M-au văzut amândoi.

Până atunci, fuseseși doar spectator În FNT...
Da, când eram În facultate eram nelipsită de la spectacolele din festival.

Care a fost provocarea cu „Mon Cabaret Noir”, spectacolul pe care Îl vei prezenta În actuala ediție a festivalului, alături de Răzvan Mazilu, Anca Florescu, Ilona Brezoianu și Ana Bianca Popescu?
Rolul din „Mon Cabaret Noir” mi-a dat o libertate scenică foarte mare. Pentru că În cabaret, dacă nu ești plin, dacă nu ești viu, ești plictisitor. De obicei, când mă arunc, simt mereu nevoia să am o plasă de siguranță. Tot timpul Îmi era frică de greșeli. Cu ocazia acestui spectacol, am renunțat la foarte multe plase de siguranță și m-am aruncat. Cu toții ne-am aruncat Încă de la Începutul proiectului. În continuare facem asta la fiecare spectacol. Nici nu s-ar putea altfel. Am Încercat să arătăm Într-o scenă și Într-un spațiu contemporan o pastilă efervescentă a anilor de atunci; e o paralelă foarte interesantă. Și Îmi place fuziunea asta de simțuri, și erotic, și kinky...

Avem public pentru asta la București?
Da. Avem public și la București, și la Cluj, și la Sibiu... Nu cred că suntem o nație cuminte și conservatoare, din contră. Suntem destul de zgubilitici. Eu m-aș duce la teatru să văd un astfel de spectacol. Și oamenii vin. Chiar dacă spațiul de la Teatrelli e unul mai aparte, poate părea ușor boem, și media de vârstă a celor care vin să ne vadă depășește 50-60 de ani. Publicul din timpul săptămânii este acesta. Imaginează-ți cinci nebune, cu Răzvan În frunte, pe tocuri și În chiloți cu strasuri...

Nu ești angajata niciunui teatru? Ți-ar plăcea să fii?
Nu sunt angajată. Și nu sunt Împotriva angajării, dimpotrivă, sunt Împotriva acestei senzații de a nu aparține niciunui loc. E foarte greu să te lupți de unul singur. A fi angajat e, În primul rând, o certitudine a faptului că joci, că Îți faci meseria, câștigi experiență și nu adormi. E foarte important să nu adormim. La orice vârstă. Mi-ar plăcea, Îmi doresc să mi se ofere ocazia să fiu angajată, pentru că atunci, automat, vin și criticile constructive, automat e cineva lângă tine care Îți spune la ce să fii atent și automat crești. Tot apropo de „Mon Cabaret Noir”, au fost spectacole după care au venit la cabină actori, actrițe cu renume, cu experiență, care se uitau la noi patru din distribuție, cum stăteam aliniate, și ne ziceau: „Și voi, voi nu sunteți angajate? La câte posibilități artistice aveți În voi și la câtă putere de muncă?”. Iar noi spuneam: „Ei bine, nu”. Drept urmare, nu-mi doresc decât ca cine trebuie să-și aplece ochiul critic, ochiul artistic, să și-l aplece spre noi. Nu suntem doar noi patru, suntem atâția actori tineri care vrem, putem, avem atâtea posibilități. Trebuie doar să vii, să te uiți și să zici: „X și Y, mâine la teatru, la ora 9.00!”. Și de aici, doar Înainte!

Cum vezi generația voastră din teatru? Care ți se pare că vă sunt atuurile?
Unul dintre cele mai puternice atuuri e al tinereții. Și faptul că ești la Început Înseamnă că ai puține de pierdut și atunci Îți permiți să riști. Și e bine. În același timp, suntem foarte diferiți. Suntem și puternici, Împreună cred că am putea face foarte multe lucruri frumoase. Dar fiind foarte diferiți... Ca să explic mai bine, am nevoie să mă Întorc la facultate. De multe ori nu mă regăseam În spiritul de realism de București, nu știu de ce. Poate prin felul meu de a fi, prin căutările mele pe care de multe ori le simțeam puțin diferite de ale colegilor mei. Mie nu mi s-a Întâmplat, studentă fiind, să-mi găsesc o echipă. Să fim doi, cinci, zece oameni, să ne găsim un regizor sau el să ne găsească pe noi și să mergem mai departe Împreună. Pentru că Împreună e mult mai ușor. De o mie de ori mai ușor. Orice. Și succesul, dar și insuccesul. Ei bine, mie nu mi s-a Întâmplat. Și de multe ori În facultate credeam că ceva nu e În regulă la mine. Până când m-am Întâlnit cu Ștefan Lupu și mi-am dat seama că, artisitic vorbind, coincidem foarte tare În căutări și am făcut această echipă. În doi, mai Întâi, apoi am reușit să mai găsim oameni... Și nu știu cum se face, dar de fiecare dată când mă simt atrasă artistic de un coleg sau simt că am ceva de Împărțit sau de căutat Împreună cu cineva, omul respectiv a terminat la Cluj. Nu știu de ce. Dar pot să dau foarte multe exemple. În primul rând, Ștefan.

Foto: Cristian Munteanu

INFO

Mon Cabaret Noir

conceput de: Răzvan Mazilu

texte de: Dan Mihu, Salvador Dali, Edith Piaf, Joe Jenčík

Distribuția:

Răzvan Mazilu, Anca Florescu, Ilona Brezoianu, Ana Bianca Popescu, Alina Petrică

Regia, coregrafia, concept scenografic, costume: Răzvan Mazilu

Decor, obiecte, afiș: Romana Topescu, Dragoș Trăistaru

Sound Design: Mihai Dobre, Gabriel Baruta

Light Design: Alin Popa

Durata: 1h 30 min (fără pauză)

creart - Centrul de Creație, Artă și Tradiție al Municipiului București - Sala Teatrelli

Vă invităm Într-o mașină a timpului. Lăsați la intrare telefoanele mobile, rețelele sociale, mașinile Uber și restul aplicațiilor fără de care, aparent, nu mai putem trăi. Dar, mai ales, lăsați la intrare prejudecățile, politically correctness și falsa pudoare. Poftiți În nebunii ani ’20 ai secolului trecut, Într-un spațiu al voluptății supreme: un cabaret berlinez.Vă gândiți că spiritul german nu e capabil de distracție? Oh, nici nu știți cât de tare vă Înșelați! Scăpați din ororile Primului Război Mondial, nemții au dus nebunia francezilor dincolo de orice limite imaginabile. Hiperinflație, foamete, naționalism? Berlinezii au găsit rețeta perfectă pentru a  rezista În imperfecta lume interbelică. Erotism, viață de noapte, libertate sexuală totală, droguri, alcool. Nimic nu era prea bizar, nimic nu era interzis, totul era permis spre experimentare. Viața era scurtă și trebuia trăită intens.Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, a apărut Anita Berber (1899-1928): dansatoare, model În fotografii erotice, actriță În filme mute, vedetă incontestabilă a vieții de noapte berlineze, preoteasă depravată a unui cult al libertății absolute, model de neatins pentru imitatoarele ei mult mai cuminți Marlene Dietrich și Greta Garbo.

Doamnelor și domnilor, poftiți În… „MON CABARET NOIR”! (Dan Mihu)

Foto: Cristian Munteanu INFO Mon Cabaret Noir conceput de: Răzvan Mazilu texte de: Dan Mihu, Salvador Dali, Edith Piaf, Joe Jenčík Distribuția: Răzvan Mazilu, Anca Florescu, Ilona Brezoianu, Ana Bianca Popescu, Alina Petrică Regia, coregrafia, concept scenografic, costume: Răzvan Mazilu Decor, obiecte, afiș: Romana Topescu, Dragoș Trăistaru Sound Design: Mihai Dobre, Gabriel Baruta Light Design: Alin Popa Durata: 1h 30 min (fără pauză) creart - Centrul de Creație, Artă și Tradiție al Municipiului București - Sala Teatrelli Vă invităm Într-o mașină a timpului. Lăsați la intrare telefoanele mobile, rețelele sociale, mașinile Uber și restul aplicațiilor fără de care, aparent, nu mai putem trăi. Dar, mai ales, lăsați la intrare prejudecățile, politically correctness și falsa pudoare. Poftiți În nebunii ani ’20 ai secolului trecut, Într-un spațiu al voluptății supreme: un cabaret berlinez.Vă gândiți că spiritul german nu e capabil de distracție? Oh, nici nu știți cât de tare vă Înșelați! Scăpați din ororile Primului Război Mondial, nemții au dus nebunia francezilor dincolo de orice limite imaginabile. Hiperinflație, foamete, naționalism? Berlinezii au găsit rețeta perfectă pentru a  rezista În imperfecta lume interbelică. Erotism, viață de noapte, libertate sexuală totală, droguri, alcool. Nimic nu era prea bizar, nimic nu era interzis, totul era permis spre experimentare. Viața era scurtă și trebuia trăită intens.Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, a apărut Anita Berber (1899-1928): dansatoare, model În fotografii erotice, actriță În filme mute, vedetă incontestabilă a vieții de noapte berlineze, preoteasă depravată a unui cult al libertății absolute, model de neatins pentru imitatoarele ei mult mai cuminți Marlene Dietrich și Greta Garbo. Doamnelor și domnilor, poftiți În… „MON CABARET NOIR”! (Dan Mihu)