class="">Anca Sigartău: „Vreau să las o bucățică din mine la care oamenii să se uite mai târziu și să spună: «Uite una căreia i-a păsat »“

Dacă acum s-ar retrage de pe scenă, Anca Sigartău nu ar avea nicio părere de rău: a dat Înzecit din prea-multul pe care l-a primit În viața ei de actriță și i se potrivește perfect citatul din titlul care aparține unui personaj drag ei. Anca Sigartău este ea Însăși „un personaj”. În ediția aceasta a FNT, o puteți vedea În rolul Charlotta Ivanovna din spectacolul  pentru televiziune „Livada de vișini”, În regia lui Alexandru Lustig. Proiecția va avea loc pe 23 octombrie, la Sala Atelier a TNB. 

Florina Tecuceanu: Cum aţi Îmbrăcat rolul Charlotta Ivanovna, În „Livada de vișini”? 

Anca Sigartău: Mi-a plăcut foarte mult propunerea regizorului Alex Lustig de a căuta un parfum aparte al acestui personaj. Dincolo de umorul replicilor, Charlotta ascunde tristețe, disperare, resemnare, toate Învăluite Într-un mister al unui trecut incert. Astfel, Charlotta mea este, În unele locuri, o oglindă a Ranevska-ei, asemeni ei fiind prinsă Între lumi. Jocurile de magie nu mai sunt simple numere amuzante ale unui „clovn“ trist, ci punți de legătură cu trecutul. 

 „Livada de vișini“ este o piesă clasică, pusă În scenă de multe ori. Aţi analizat rolurile „predecesoarelor”? 

Cred că prima dată când m-am Întâlnit cu acest text a fost când, la mijlocul anilor '80, am văzut celebra montare a domnului G. Harag. Amprentarea s-a făcut iremediabil, senzațiile puternice ale unui mare spectacol lăsând emoții și gânduri ce aveam să le Înțeleg mai târziu. M-am putut bucura și de montarea de la Teatrul Odeon, ca și de cea de la Teatrul Național. Nu pot spune că am fost atrasă de Charlotta, nu mi-am Închipuit la acea vreme că aș putea să joc acest rol. Nu ar fi fost cinstit să Îmi „cârpesc” personajul cu emoții și gânduri străine mie. 

Cred că Întotdeauna propunerea unui text de Cehov va fi una valoroasă, cu multiple beneficii, atât pentru publicul, cât și pentru creatori. Delicatețea și inteligența Valeriei Seciu, presonajul Firs al domnului Ion Besoiu, rătăcit prin timpuri, ludicul Marian Râlea, stranietatea nesigură a unui Lopahin desenat În tușe uneori expresioniste a lui Dan Aștilean, ca și Întâlnirea cu Gelu Nițu, Adi Ciobanu, Andreea Bibiri, Ioana Anastasia Anton sau Dan Rădulescu au creat o emulație care a născut sensuri și culori noi.

În ce anume se vede amprenta lui Alexandru Lustig? 

Alex este un „ceasornicar“ teatral, pasionat de mecanism, de exactitate, de „parfumul“ timpului. Este tânăr, iar tinerețea Îi dă bucuria  nuanțelor descoperite la repetiție, are prospețimea Întâlnirii cu textul rostit de actor. (Sper să păstreze asta toată viața). Are temele pregătite, dar nu cade În capcana Închistării propriilor păreri, ci este doar o ordine interioară impusă de studiu și de Întrebări cu care se Întreține În dialogul personal cu autorul.

Vom vedea „Livada…“ Într-un spectacol de televiziune. Un spectacol TV mai are impact astăzi?

Mă tem că divertismentul ultimilor ani a migrat Într-o zonă În care spectacularul și-a pierdut rafinamentul. Ori, spectacolul de teatru are Încă rafinament, nuanțe, o pregătire nu numai a actorilor, dar și a spectatorilor. Deși concluziile sunt triste, căci gustul telespectatorilor a fost serios pervertit, eu cred că spectacolul de teatru rămâne bucuria multor oameni nostalgici, dar și cheia spre descoperirea marii literaturi dramatice a celor mai puțini obișnuiți cu sala de spectacol. Iar acestea sunt inestimabile.

Care este rolul care vi s-a lipit de suflet, din toată cariera ta?

Port În suflet roluri de Început, roluri care m-au chinuit, roluri care m-au răsfățat.  Cele pe care le joc În prezent sunt cele de care trebuie să am grijă, care nu Îmi dau pace. Deci, care mi s-a lipit de suflet? Aș spune Puck, dar se iscă așa o hărmălaie Înăuntrul meu, Încât las fiecare rol să se simtă special. 

Dacă ar fi să treceţi din viață reală În viața unui personaj, care ar fi acela?

Sonia. Din „Unchiul Vanea“. Pentru ce spune În final: „O să trăim un șir lung de zile nesfârșite. Și nopți fără sfârșit. O să o ducem așa cum vrea Dumnezeu. Până la capăt. Și de-acolo, dincolo de moarte o să spunem că am suferit, că am fost amărâți, că viața asta a fost grea, și lui Dumnezeu o să i se facă milă de noi și o să ne dea o viață luminoasă. Cred asta. O să vedem Îngerii. O să vedem tot cerul presărat cu diamante și o să vedem cum toată răutatea pământului e Înecată În mila lui Dumnezeu. Cred asta. O să fie bine...” 

O replică dintr-un spectacol care ar putea să fie motto sau Învățătură?

„Marea majoritate trăiește Într-o disperare «tăcută»... Thareau a spus-o. Și eu nu vreau asta. Eu vreau să las o bucățică din mine la care oamenii să se uite mai târziu și să spună: «Uite una căreia i-a păsat»” 

 (din „Vreau să fiu actriță“ de Robert Mauro). Și: „Perseverența În greșeală atrage după sine mii de alte greșeli“ (Tiresias din „Antigona“ de Sofocle). 

Vă este teamă că veţi avea mai puțină căutare, ca artist, după trecerea unui număr de ani?

Dacă mâine nu m-aș mai urca pe scenă, aș fi Împăcată. Dumnezeu mi-a dat În profesie mult peste ce și-a putut imagina o fetiță de 17 ani, mică și grăsuță, dintr-o familie modestă de profesori. 

Am trecut un concurs de admitere utopic pentru un om ce nu visase niciodată la această profesie (200 de candidate pe patru locuri). Acolo, În IATC, m-au Învățat să „zbor”, profesori extraordinari: Dem Rădulescu (ale cărui aripi le simt asupra mea și astăzi), Adriana Popovici, Ion Toboșaru, Ileana Berlogea, Silvia Cucu, Eugen Nicoară, Gheorghe Ceaușu, Florian Potra, Ludmila Patlanjoglu... Apoi m-am Întâlnit cu „ istoria teatrului românesc”: Liviu Ciulei. Am intrat În Bulandra(!!!!). Credeți că fetița aia mică și grăsuță Își imagina că după patru ani va intra la teatrul pe care abia avea curajul să Îl privească? Și să lucreze cu regizorul despre care studiase la „Istoria Teatrului Românesc” / Liviu Ciulei? Acesta a creat o minune de trupă În Teatrul Bulandra la Începutul anilor ‘90. Trupă: „ solidaritatea În ideal”, cum spunea George Banu. (Într-un sistem teatral ce oferă șanse sporadice tinerilor actori, câți regizori, actori Își mai pun această problemă? 

De aceea, fac o reverență lui Victor Ioan Frunză și Adrianei Grand, și lui Laszlo Bocsardi). Noi, cei ai maestrului Ciulei, care am devenit ai lui Ducu Darie, am văzut de multe ori Îngerii coborând În Bulandra... Îi vedeam... Se numeau: Gina Patrichi, Rodica Tapalagă, Ileana Predescu, Irina Petrescu. Am avut privilegiul să le simțim pașii și să Îi purtăm mai departe În lume: la Dusseldorf Shauspielhaus, la Piccolo Teatro di Milano, la Globe În Tokio, În Columbia, Costa Rica... 

Și de parcă nu ar fi fost de ajuns, fetița aia mică și grasă a ajuns să joace timp de un an la Teatrul Național din Koln... Să predea la Westminster Schools of Augusta, În State, etc... Da, este cu mult peste ce mi-am imaginat vreodată! Deci, sunt Împăcată și recunoscătoare. 

Dacă nu voi mai fi căutată ca artist? Nu mi-e frică. Așa cum nu mi-e frică de vârsta mea, de kilogramele mele, de ridurile mele. Ele sunt semnele că sunt Încă vie! Și atâta timp cât sunt vie, sunt bucățică din fiecare rol pe care l-am jucat și din rolurile ce așteaptă să fie jucate. Iar dacă vreunul dintre rolurile din viitor va fi să fie al meu, atunci „dă Doamne har!” / dacă nu, nu! Dar În nici un caz nu Îmi voi risipi respirațiile construind un „cavou” pentru a fi admirat de posteritate. Ar fi „vânare de vânt”. 

Experiența de manager la Teatrul „G. Bacovia” din Bacău s-a Încheiat cu un gust amar. Ce aţi Învățat din acea experiență? 

Nu simt nici un gust amar. Nu pot să neg că a fost o perioadă cumplită, dar orice detașare din zona proprie de confort este cumplită. Obișnuința de a păși pe loc, mentalitățile Înapoiate, sistemul Înțepenit al autorităților locale, paralel actului teatral, raportarea la succese ale anilor ‘70, bârfe tâmpite de târg prăfuit, răpesc nu numai din timp, dar și din energie. Când să mai faci treabă pe scenă, dacă joculețele de culise devin prioritare? Cred În continuare În puterea teatrului de a produce schimbări uluitoare comunităților, dar eu sunt un om mult prea nonconformist și lipsit de răbdare. Pentru mine, viața are Într-adevăr valoare atunci când o trăiești așa cum mi-a spus, la o repetiție cu „ Visul unei nopți de vară“ , dl. Ciulei: „Anca, atunci când vii din fundul scenei În față, să am senzația că nu atingi pământul”. 

Ca să concluzionez: managementul de calitate se face fără milă față de mediocritate! Instituția de artă trebuie protejată de politic, indiferent de culoare. Dacă acesta (politicul) nu Înțelege că teatrul este mijloc de dezvoltare al orașului (poate chiar al regiunii), actorii nu vor avea demnitate. Teatrul este o formă vie, fără granițe. De aceea, raportarea mea se va face la ce se Întâmplă În lume și nu la perioadele electorale mioritice. 

În ce spectacole o puteți vedea pe Anca Sigartău În această toamnă: 

 „Pijamale”,  la Teatrul Metropolis.

 „Magic Național”, la Teatrul Național București.

 „Boeing Boeing”, la Teatrul “Elisabeta”.

 „ Ierburi de leac”, pe 23 octombrie, la Ateneul Român.

 „Un altfel de cabaret”, „Vreau să fiu actriță”.

Cât de curând, În premiera „ N-am nimic și asta Îmi place la nebunie” după o idee de Tom Hodkinson.

…Și bineÎnțeles, În „ Livada de vișini” (la TVR, În FNT).

Foto: Cristi Munteanu