class="">Gábor Viola: „Noi, oamenii, suntem ca o clădire cu multe etaje“

Gábor Viola: „Noi, oamenii, suntem ca o clădire cu multe etaje“

Gábor Viola a absolvit Universitatea de Artă Teatrală „Szentgyörgyi István“ din Târgu-Mureş, în anul 1997. Îl puteţi vedea în aceasta toamnă la Bucureşti, în spectacolul „Pour Toujours“, regia Dominique Serraud, produs de Teatrul Maghiar de Stat Cluj, în cadrul FNT.

20 octombrie 2016,  Articole

Gábor Viola a absolvit Universitatea de Artă Teatrală „Szentgyörgyi István“ din Târgu-Mureş, În anul 1997. Îl puteţi vedea În aceasta toamnă la Bucureşti, În spectacolul „Pour Toujours“, regia Dominique Serraud, produs de Teatrul Maghiar de Stat Cluj, În cadrul FNT.

Florina Tecuceanu: Care sunt punctele forte ale spectacolului „Pour Toujours“? Cu ce Îi convingeţi pe bucureşteni să vina să Îl vadă la FNT?
Gábor Viola: În primul rând, e un spectacol fără cuvinte, unde imaginea, muzica şi corpul imperfect deschid un spaţiu poetic pe scenă şi sper că şi În spectator. Neavând o dramaturgie În sensul clasic al cuvântului, povestea se va naşte În spectator, generând În el narativa subiectivă.

Aţi fost şi asistent de regie al lui Dominique Serraud la acest spectacol. Ce a presupus acest lucru şi cum a venit propunerea de a lucra ca asistent de regie?
Fără Îndoială, a Însemnat o provocare să lucrez ca asistent cu Dominique, mai ales să simt „vidul“ din mine, În procesul naşterii unui spectacol, care şi-a creat bazele din fantezia creatoare a actorilor. Ideea principală a spectacolului e ETERNITATEA, care În cazul nostru a Însemnat un şir de momente esenţiale, ale existenţei noastre, cum ar fi: moartea, naşterea, foamea, lupta, etc.

Ce presupune rolul din „Pour Toujours“? Cu ce vă solicită?
Nu e un rol În sensul obişnuit al cuvântului, Întrebarea aş pune-o altfel: ce Înseamnă timpul petrecut pe scenă? Prezenţa actorului sau a celui care joacă pe scenă e foarte fragilă. Acest spectacol mă Îndeamnă să am Încredere În Întâmplările interioare şi să dau curs unei prezenţe fluide, care se naşte din relaţia vastă cu anturajul scenic.

V-aţi născut la Târgu Mureş. Cum a fost copilăria dumneavoastră? Ce vă leagă de acest oraş?
Târgu Mureş e un oraş mic. Când m-am născut, era şi mai mic, fără mari evenimente În afară de „23August”. Evenimentele importante se Întâmplau pe ascuns, camuflate, şi generau o stare de represiune şi de ocolire. Această conjunctură m-a făcut să nu am Încredere şi să fiu suspicios, În privinţa ÎntÎmplărilor din jurul meu. Totuşi, acest oraş m-a ajutat să conştientizez că ceva funcţionează dereglat În mine. Această revelaţie a generat o eră nouă În formarea mea, În jurul anului 2002, când urma să plec din Târgu Mureş.

Timp de opt ani, aţi jucat la Budapesta. Când aţi revenit, aţi câştigat În 2011, Premiul UNITER pentru „Cel mai bun actor Într-un rol secundar“, pentru Valerio din spectacolul „Leonce şi Lena“ de Georg Büchner. Cu ce a contribuit experienţa din Budapesta?
Eu cred că redescoperirea limbajului actoricesc şi teatral, pe care l-am lăsat În urmă, mi-a dat o energie care m-a Împins, cred, către o prestaţie mai spectaculoasă. BineÎnţeles că toată experienţa din Ungaria m-a ajutat, m-a Învăţat că nu clădirea  Înseamnă teatrul, ci devotamentul celor care vor să facă teatru. Pentru mine, Teatrul „Kretakor” din Budapesta a Însemnat un dezechilibru, unde, de fapt, m-am apropiat În liberă cădere de esenţa teatrului. În acest context, am Înţeles că teatrul se naşte din devotament propriu, fără frică, fără scrupule.

Diferă teatrul din România de cel din Ungaria? Prin ce?
Nu şi da. Nu, pentru că teatrul oriunde ar fi e acelaşi. Şi da, seamănă În momentul În care societatea Îţi permite să elaborezi teme care provoacă În diferite feluri. Budapesta, În acest sens, e un oraş foarte deschis, mai ales În segmentul În care lucrăm, adică În afara structurii teatrale. În România abia acum se formează mişcarea grupărilor de teatru independente. La Budapesta, se Întâmpla acum 14 ani.

Şi totuşi, nu aţi plecat În SUA, unde aveţi nişte rude. Nu v-a tentat America?  
Ba da. Odată am stat pe Mount Royal, de unde am privit metropolisul şi m-am gândit să Încep ceva nou acolo, dar nu am rămas. Cum nici În timpul lui Ceauşescu nu am reuşit să ieşim din aria comunistă, deoarece familia mea a Încercat de câteva ori, fără să reuşească.

Numele dumneavoastră, Viola, nu este nicidecum unguresc. De unde provine? Parcă mi-a venit să vă zic la telefon: „Alo, Viola Davis?“
Strămoşii mei au venit cu Beatrix, soţia lui Matei Corvin, În Ungaria, din Italia. Aşa cum Beatrix a intrat În cultura occidentală, aşa a venit şi Francesco di Viola, un artist plastic al acelor timpuri, care picta iniţialele codexurilor imprimate de Matei Corvin. De la el mi se trage numele.

Ce regizori v-au ajutat cel mai mult În formarea dumneavoastră ca actor?
Formarea unui actor se Întâmplă treptat. Chiar şi o experienţă proastă poate să Îţi fie de ajutor. Într-adevăr, unii regizori au o influenţă mai  puternică. Dar ca să răspund În contextul Întrebării, mi-au fost de mare ajutor profesorul meu de actorie László Tarr, precum şi regizorii Balázs Simon, Anca Bradu, László Babarci, apoi Árpád Schilling, Wulf Twiehaus, Gábor Tompa, Andrei Şerban, Matthias Langhoff, Dominique Serraudşi, un mare favorit al meu, tânărul regizor american Tom Dugdale. Sau chiar un mare actor român stabilit În Israel, Anatol Constantin, care joacă la şaptezeci de ani În patru-cinci limbi. Şi mai e şi Ivo Dimchev...

Care a fost primul rol? Dar cele mai mari emoţii când le-aţi avut?
Primul rol l-am avut În primul an de facultate, Într-un spectacol În regia lui Gábor Tompa. De fapt,  era figuraţie.Trebuia să Îl batem pe Tartuffe cu nişte frânghii, dar Înainte, stăteam câteva minute nemişcaţi, când colegii au simţit că ne tremură podeaua sub tălpi.

Decizia de a da la teatru cum a venit? De ce această alegere?
Decizia mea de a da la teatru s-a Întărit În momentul În care actriţa care Începuse să mă pregătească pentru examenul de admitere, foarte blândă, cu o căldură sinceră În voce, a Încercat să Îmi explice că există şi alte profesii. Eu am Înţeles profund acest lucru şi am continuat să mă pregătesc singur pentru examenele care urmau. Probabil ego-ul meu voia să fie expus. De atunci a trecut mult timp. 

Spuneaţi Într-un interviu că aveţi o livadă Într-o comună laţară şi că „e important să cultivăm ceva. Şi arta este importantă, dar ea nu Îţi dă de mâncare“. Ce ne dă arta? Ce oferă un spectacol, omului din sală? Unii colegi mai „radicali“, care consideră arta lor mai importantă decât pâinea pe care o pun pe masă, vă vor contrazice!
Nu au decât să mă contrazică. Unii au murit crezând că e suficient să se „hrănească“ cu energia solară. Dar nu e aşa. Noi, oamenii, suntem ca o clădire cu multe etaje. Pe un nivel ne hrănim cu alimente, pe un alt nivel cu artă... Şi sunt şi alte nivele.

Dacă nu aţi mai face actorie, ce aţi face?
M-aş ocupa de cultivarea viţei-de-vie, cred (râde).

INFO:

Pour toujours (În vecii vecilor)

Distribuția:

Csilla Albert

Francisco Alfonsín

Balázs Bodolai

Loránd Farkas

Éva Imre

Sándor Keresztes

Júlia Laczó

Attila Orbán

Kinga Ötvös

Rita Sigmond

Ferenc Sinkó

Csilla Varga

Loránd Váta

Gábor Viola

Regia și decorul: Dominique Serrand

Costume: Carmencita Brojboiu

Video: Peter Košir

Asistenți de regie: Balázs Bodolai, Gábor Viola

Regia tehnică: Pál Böjthe

Durata: 1h 30 min (fără pauză)

Teatrul Maghiar de Stat, Cluj

Din vremuri ce mi se par o eternitate, de la primele amintiri din copilărie Încoace, urechea mea agnostică, dar totuşi spirituală, este tulburată de copleşitoarea muzică a Recviemurilor. Această mesă de comemorare a morţilor, care-i ajută să-şi găsească liniștea, a inspirat mulţi artişti de prim rang să creeze compoziţii de o bântuitoare frumuseţe, care ne-au rămas până azi.

Sunt fascinat de resorturile care Îi motivează pe aceşti artişti să plămădească unele dintre operele lor cele mai extraordinare: moartea, dispariţia, pierderile le inspiră un ultim gest de celebrare a fiinţei În trecerea sa spre nefiinţă.

Astfel, cu câteva luni În urmă, fiind martor al pribegiei haotice În care a pornit lumea În care trăim, am simţit oportun să creez o piesă despre pierdere, despre ceva care a dispărut pentru totdeauna. În acelaşi timp, simt că lucrurile ascunse sau dispărute provoacă În noi un impuls implacabil de a le căuta şi de a le reface. Fiecare dintre noi se naşte, se Îndrăgosteşte, moare – dar cum ne trăim viaţa În tot acest timp? Cum sărbătorim, printr-o singură Îmbrăţişare, toate cele ştiute şi cele neştiute? Poate că acesta este sentimentul pe care Îl trezeşte un recviem În mine: celebrarea a tot ceea ce a dispărut şi a tot ceea ce a rămâne.

Şi astfel, cu ajutorul grandioasei muzici compuse de Fauré, Bach, Mozart, Górecki şi de mulţi alţi artişti iluştri, vom crea un dans teatral, emoţionant, puternic, chiar şi amuzant uneori, o odă dedicată vieţii şi lucrurilor dispărute.” (Dominique Serrand)


Foto: Adi Bulboacă