class="">Ionuț Caras: „FNT este o confruntare sinceră, reală, în raport cu tine şi cu breasla”

Ne spune că a avut noroc: să joace mult, să Întâlnească regizori importanți și să iasă ceva din Întâlnirile lor, să primească partituri bune. Este Ionuț Caras, angajat al Teatrului Național din Cluj-Napoca, lector universitar doctorand la Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”. În interviul nostru, acest foarte bun actor ne vorbește, În primul rând, despre „Clasa noastră”… 

Maria Sârbu: „Clasa noastră” - cel mai bun spectacol al anului 2015 la Gala Premiilor UNITER - va fi În FNT. O creaţie de vârf a Naţionalului clujean. Un „eveniment teatral de mare vibraţie”, după cum l-a denumit un apreciat cronicar. Ce Însuşiri specifice are această montare, diferenţiind-o de alte producţii scenice memorabile din care aţi făcut parte? 

Ionuț Caras: Vă mulţumesc mult pentru vorbele frumoase dar nu ştiu cum să vă răspund la această Întrebare. Totuşi, noi, actorii din spectacol, atunci când spunem clasa noastră, o spunem Într-un anume fel. Cu totul aparte. O ureche fină poate sesiza acolo şi respect, şi teamă, şi necunoscut. Cel puţin, asta am observat eu. 

E un spectacol cu songuri. E cumva un concert. Ce a Însemnat o asemenea experienţă, după un asemenea concept al lui Bocsárdi László? 

Da, e un soi de concert. Întruneşte câteva principii ale concertului. Noi suntem aici, voi acolo, voi aţi venit pentru că aşteptaţi ceva de la noi, noi vă dăm ceva; dacă e un concert bun, se creează un anumit vibe În arenă, dacă nu, nu. E un experiment teatral polifonic, o bucată de jazz care pare improvizată, e un spectacol orchestră.  

Spuneţi-ne o motivaţie care să-l facă pe spectator să nu rateze şansa de a vedea acest spectacol În Festivalul Naţional de Teatru. 

Ha, ha! Nu merge aşa, nu mă pricep la plasare de produse... Spectacolul e bun şi necesar. Punct. Şi nu cred că trebuie văzut de oricine, oricum. Nu e genul acela. E vital să Îl cosumi de la Început până la sfârşit. Dacă eşti grăbit, mai bine stai acasă sau du-te direct la cocktail. 

Aţi muncit foarte mult pentru a ajunge la performanţa care a determinat: „Clasa noastră” / cel mai bun spectacol al anului 2015? 

Da, s-a muncit mult, plăcut, cu o echipă de creatori maghiari (regie, scenografie, costume, muzică) profesionişti, relaxaţi, normali până la urmă. Colegii mei sunt extraordinar de buni, atenţi, surprinzători din punct de vedere al mijloacelor folosite, extrem de nuanţaţi. E un proiect al Naţionalului clujean care certifică ceea ce se aude de ceva vreme prin mediile teatrale şi anume că trupa de acum a teatrului poate şi vrea. Iar de Bocsárdi nici nu mai zic! E un regizor care Îşi cunoaşte foarte bine meseria (lucru rar...) şi e un om care nu Îţi pierde timpul ci Îl Îmbogăţeşte. Mi-ar fi plăcut să Îmi fie unchi. 

E prima colaborare a dumneavoastră cu Bocsárdi László? 

Da, prima. 

Prin ce „şochează” povestea pe care o spune personajul Abram, căruia Îi daţi viaţă pe scenă În acest spectacol? 

Abram nu e ceea ce pare. Niciunul dintre aceşti colegi de clasă nu e ceea ce pare. Iar el, având avantajul (sau nenorocul) longevităţii, mai are probabil câteva surprize la final. Mai multe nu pot să spun. E important Însă ca povestea să fie urmărită cap coadă. Aşadar, dragi colegi de prin teatre şi spectatori de festival, sper să vă găsiţi răbdarea şi dacă aţi ales să vedeţi „Clasa noastră” de la Cluj, să fiţi Împreună cu noi până la capăt. Asta, desigur, dacă nu vă enervăm În aşa hal Încât să Întrerupeţi spectacolul. Şi da, durează două ore şi patruzeci de minute! 

Cine este Abram? În ce relaţie e cu celelalte personaje? 

Hmm... cu Abram Începe şi se sfârşeşte totul. E un copil care a fost salvat, ca mulţi alţii, de către familia sa. A fost trimis În America atunci când lucrurile au Început să se strice În Polonia. A studiat, a devenit rabin, a corespondat cu colegii săi de clasă; e un martor mut şi câteodată orb al Întâmplărilor trăite de ceilalţi. 

Predaţi Actoria la Universitatea din Cluj-Napoca. În ce măsură i se dă atenţie pregătirii muzicale În facultate? 

Mult prea puţin, din păcate. Jumătate de oră de canto pe săptămână. Şi un curs comun. Ce poate să facă un profesor În jumătate de oră? Sunt multe probleme... Iar dacă studentul se bazează doar pe ora sau orele alea şi nu mişcă niciun deget, aia e. Nu se aude la Gala HOP, de exemplu. Într-o sală mică. E Împărţită treaba. Într-adevăr, sunt puţini profesori buni de vorbire sau canto prin facultăţi, dar nu depinde numai de ei. Nu poţi, În permanenţă, să dai vina pe şcoală. Iar ideea asta, că trebuie să fii perfect când termini, e falsă. Unde să cânţi, În ce sală să vorbeşti, unde să joci până la urmă? Eu am Învăţat cât de cât cum se vorbeşte după ce am terminat, pe scena mare. În câţiva ani. Altfel cum? Dar cine angajează, cine dă aprobări, cine certifică şcoli, profesori, metode de predare, cine ia armate de studenţi? Oare cine? E un compromis uriaş pe care Îl fac şcolile de teatru şi implicit noi. Şi asta Începe să se vadă. Pentru că nu ai cum să ignori ceea ce ai creat. 

Eu cred că sunteţi un actor mare, un pilon În trupa Teatrului Naţional din Cluj-Napoca. Aţi jucat În spectacole semnate de importanţi creatori, precum Andrei Şerban, Mihai Măniuţiu, Gábor Tompa, Alexandru Dabija, Radu Afrim etc. Aţi obţinut premii. Care ar fi raportul dintre talent şi muncă? 

Am avut noroc. Să joc mult, să Îi Întâlnesc pe aceşti oameni, să iasă ceva din Întâlnirile noastre, să primesc partituri bune... A fost o etapă. Acum simt că Începe alta. Dar da, am şi muncit, m-a interesat fenomenul, mi-a plăcut să caut. Nici nu simţeam de fapt că e vorba despre o muncă, pur şi simplu asta trebuia să fac. Ce altceva, dacă nu asta? Şi m-a ajutat şi şcoala, spiritul din sala de lucru, profesorii mei: Miki (Miklós Bács- n.n.), Irina (Wintze - n.n.), Cristina (Cimbrea - n.n.), Miriam (Cuibus - n.n.), doamna Mela (Melania Ursu - n.n.), Habala (Peter - n.n.)...  După ce s-a instalat acest spirit nu mai aveam cale de Întoarcere. Şi multe lucruri bune au venit de la sine. Dar să ştiţi că nu sunt un actor mare. 

Ce argumente aţi putea invoca: de ce vrea un actor, de ce vrea o trupă să participe cu spectacole la Festivalul Naţional de Teatru? 

Voi răspunde, inversând puţin termenii... Pentru că publicul bucureştean, mai ales cel avizat, trebuie să vadă şi ce se Întâmplă În alte teatre, cu alte trupe. Există genuri teatrale diferite, stilistici aparte sau estetici originale. Te Întâlneşti cu zeci de spectacole, o mulţime de actori, trupe diferite ca mărime, pregătire, modalitate prin care au fost puse În valoare... Apoi, desigur, dacă te consideri un actor viu, care doreşte să se perfecţioneze (măcar aşa, un pic), atunci ai nevoie de această confruntare. Pentru că, pentru mine, asta este FNT: o confruntare, dar nu una purtând semnele războiului, ci una sinceră, reală, În raport cu tine şi cu breasla. Mă bucur atunci când, În FNT, descopăr un actor bun despre care nu ştiam sau un spectacol extraordinar, dar mă şi Întristez când văd artişti care trăiesc doar din fumuri, spectacole de mucava sau atitudini superioare care nu pot Înghiţi ceva ce nu au mestecat deja Înainte. Dar e bine! E bine pentru că FNT-ul ne adună pe toţi la un loc şi, că ne place sau nu, ne pune să ne uităm unii la alţii. 

Cred că aţi urmărit FNT-ul de-a lungul anilor, evident, de când v-aţi legat viaţa de teatru. Cum vedeţi acest eveniment cultural? 

Întotdeauna aştept FNT-ul cu emoţie. Întâlnirea cu breasla, cu publicul bucureştean mi-a adus mereu multe Întrebări, câteodată şi răspunsuri, despre mine, despre meseria mea, despre colegi. Ca să nu mai vorbesc de spectacolele care reflectă, cu plusuri şi minusuri, realitatea noastră teatrală. Din toate e de Învăţat. Din păcate, deplasările la aceste festivaluri sunt pe fugă, de multe ori ajungi, joci şi pleci, iar Întâlnirile (cu spectacole, colegi actori, regizori, critici sau spectatori) se termină Înainte de a Începe. Dacă joci În schimb În mai multe spectacole invitate mai ai timp să respiri puţin teatru. Care să nu fie doar al tău... Vă aştept, deci, să respirăm Împreună teatru În FNT! A! Şi „Linoleum” al lui Dabija e mişto!

Foto: Adi Bulboacă