FNT 30/ FNT ALTFEL
Această convingere a fost formulată direct de teatrologul Amalia Dumitrescu şi, cum o împărtăşesc, despre ea ţin să vorbesc… concis!
1 decembrie 2020 Stiri
Desolidarizându-mă de procurorii şi inchizitorii care intentează procesul «ecranelor» în numele unor argumente valabile, eu îmi propun să le formulez pe acelea ale «apărării», convins că, după experienţa «teatrului altfel» propus de FNT, dezbaterea merită să aibă loc. Evident că punctele de vedere diferă, căci creatorii de teatru au nevoie de parteneri, de comunitate, în timp ce un martor ca mine resimte absenţa lor mai puţin dramatic şi solitudinea nu îl penalizează în mod egal! Ea îi permite să rămână aproape de teatru văzându-l din birou!
«Online-ul ăsta» permite regăsirea «timpului pierdut» – nu pierdut prin petreceri dezinvolte, ci dispărut ca fiind propriu spectacolelor, prestaţiilor efectuate în prezent. Dar nu e vorba doar de a răsfoi nostalgic un album de fotografii, ci de a ne confrunta, faustian vorbind, cu «clipa fericită», prezentă şi reînviată. Şi, astfel, tinereţea actorilor nu se ofileşte şi moare, ei rămân vii pentru totdeauna! Doar online, profităm de ceea ce Wim Wenders considera ca fiind propriu filmului, care poate «alătura imaginea actorului tânăr şi a lui vârstnic». Coexistenţa vizibilă a duratelor. Şi cum să nu-mi asum emoţia de a-l fi recunoscut, în dezordine, pe Marcel Iureş la debut, suplu şi dezinvolt, în Visul unei nopţi de vară pus în scenă de Liviu Ciulei, pentru a-l descoperi apoi vital şi pasional în Noaptea furtunoasă a lui Mihai Măniuţiu şi a-l vedea, cu păr cărunt, în Moromeţii? Sau pe Ion Caramitru incandescent recitator şi Prospero filozof? Plăcerea constă din revelaţia concretă a acestui caleidoscop al vârstelor, pe care martorul de odinioară îl poate ordona el însuşi. O viaţă de actor redescoperită din bucăţi de viaţă pe scenă!
«Online-ul ăsta» permite «privirea de aproape». Putem descoperi astfel acele detalii care ne scapă, care, de departe, sunt doar bănuite, dar cu adevărat apreciate nu sunt decât acum, graţie proximităţii. De câte ori n-am vazut Faust-ul lui Silviu Purcărete şi Helmut Stürmer, însă numai camera mi-a permis să sesizez varietatea şi intensitatea desenelor ce acoperă pereţii decorului! O adevărată expoziţie ascunsă, un voiaj în lumea detaliilor de o bogăţie fără seaman. Şi cum, uimit, să nu-mi repet fraza celebră, conform căreia «Dumnezeu se găseşte în detalii». Detalii ce-şi revelează prezenţa şi seduc!
«Online-ul ăsta» mi-a oferit ocazia de a purta cele mai împlinite discuţii cu artiştii invitaţi, atât la FNT, cât şi la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Partenerii mei de dialog, regizori reputaţi, înainte constant implicaţi în proiecte, în deplasări peste meridiane şi continente, îmi răspundeau din apartamentul lor personal! Nici precipitate, nici direct publice, schimburile noastre beneficiau de concentrarea şi disponibilitatea interlocutorilor – mai liberi ca oricând ! Nici regizorii nu-şi părăseau casa, nici eu pentru a-i întâlni. Împreună, timp de o oră, confirmam convingerea lui Pascal, conform căreia «nefericirea omului provine din faptul că nu acceptă să rămână în camera lui». Singurătăţi împărtăşite, singurătăţi propice.
«Online-ul ăsta» în cadrul Festivalului Naţional de Teatru a convins şi prin refuzul de a cenzura Cutia Pandorei, în care, secret, coabitează spectacole mai vechi şi mai recente, actori de altă dată, legendari şi astfel regăsiţi, căci mulţi dintre ei sunt dispăruţi. Sunt împreună, apar, dispar, asemeni unor fantome de care putem profita sau de care ne îndoim, prentru a prelua titlul unei cărţi de Monique Borie: «Fantoma sau teatrul care se îndoieşte». Online, fantomele revin!
«Online-ul ăsta» îmi acordă libertatea des revendicată de Barthes sau Cioran, pe care mult o apreciau, aceea de a «răsfoi» o carte. Spectacolul, în condiţiile obişnuite, impune o direcţie temporar autoritară, căreia eu, din sală, mă supun! Mi-o asum şi nu mă pot delecta cu plăcerea de acum, de a «răsfoi» spectacolul. Înregistrat, el îmi permite să avansez, să revin în căutarea unei priviri sau a unui gest, să-l explorez cu o libertate de care nu dispun în sală! Şi, astfel, îl degust – uneori altfel -, ca «cititor prin extracţii fragmentare», postura exersată de Barthes.
«Online-ul ăsta», când e corect realizat şi nu deteriorează spectacolul, se defineşte printr-o natură dublă, aceea de prezenţă/ absenţă! Reprezentaţia e prezentă şi absentă, e teatru proiectat, dar nu doar pe ecranul televizoarelor, ci şi pe ecranul memoriei astfel reînviată! El e persistenţa unor momente trăite, inseparabile de spectacolul azi restituit. Cum să nu-mi amintesc, văzând Unchiul Vanea al lui Andrei Şerban, de impactul violent resimţit la Cluj sau pe cel al lui Kordonski la Bucureşti, de entuziasmul lui Valeriu Moisescu şi de resemnarea ironică a lui Mălăele? Mă revăd pe mine atunci, asemeni naratorului «proustian», şi «memoria afectivă» reînvie ca o coadă de păun!
«Online-ul ăsta» permite să vedem mari specatcole de altădată asemeni vestigiilor rănite şi, de aceea, intens iubite ale antichităţii! Fiecare e invitat să se implice, să-şi mobilizeze imaginarul, pentru a le completa, aşa cum o face când o priveşte pe Venus din Milo, incompletă, dar de neuitat! «De aceea îmi e atât de aproape» – afirma Camus.
«Online-ul ăsta» mi-a confirmat ceea ce am spus odată: «biblioteca mea sunt spectacolele pe care le-am văzut». Ele însă mi-au apărut ca o bibliotecă neefemeră a teatrului şi, de aceea, dispariţia mea nu mai confirmă celebrul adagiu african: «când un bătrân moare, arde o bibliotecă».
Aceste gânduri mi-au fost inspirate de online-ul ediţiei aniversare a Festivalului Naţional de Teatru, care mi-a permis acest voiaj retrospectiv, pe care n-am vrut să-l asimilez unei experienţe înşelătoare! Am regretat «prezenţa», dar m-am delectat cu «legenda», am regretat sala şi vecinul de scaun, dar m-am mulţumit cu refugiul camerei, consolat cu singurătatea.
Iată argumentele apărării care, evident, nu le exclud pe cele ale acuzării! Ele au însă meritul de a elimina opoziţia maniheană între doua postúri ireductibil adverse! Alegeri sunt posibile, modulări de asemenea şi, astfel, am sentimentul că se degajează o alternativă ignorată înaintea acestei experienţe ce nu a fost doar traumatizantă, cum unii au calificat-o, ci şi consolatoare. Nu o capitulare, ci o rezistenţă, nu o resemnare, ci o confruntare!
George Banu – critic
Președinte de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru