În formula sa de bilanț anual, „antologie” a celor mai bune spectacole montate în România într-o stagiune, Festivalul Național de Teatru s-a văzut în toamna lui 2020 în fața a două mari probleme legate de materia de selecție și de condițiile concrete de desfășurare. Prima dificultate – surmontabilă pînă la urmă. Celelalte – practic prohibitive.
8 decembrie 2020 Stiri
Din septembrie 2019 pînă-n iunie 2020, stagiunea a avut 6 luni normale, pînă-n februarie, și 4 suprapuse cu teribila epidemie generată de coronavirusul „de tip nou”, SARS-CoV-2, din martie și pînă la vacanța de vară. În evaluare statistică, s-ar zice că teatrele și-au putut lansa 60% dintre premierele anuale, în primele 6 din cele 10 luni de stagiune. În realitate, ritmul de producție e neuniform, cu două perioade de vîrf, la începutul toamnei și către finalul primăverii, ceea ce ar coborî procentul la circa jumătate din materia pe care juriul ar fi urmat s-o „cearnă”. Totuși, chiar și așa, să concedem că s-ar fi putut face o selecție onorabilă dintre noutățile perioadei septembrie 2019-martie 2020, de la – să zicem – Furtuna shakespeariană a lui Tompa Gabor de la Naționalul clujean (premiera: 11 octombrie), la Rinocerii ionescieni ai aceluiași regizor, de la Naționalul timișorean (4 martie), neomițînd Fania Fenelon, după Arthur Miller, de la piteșteanul „Al. Davilla” (28 septembrie), Dumnezeul Kurt după Alberto Moravia de la timișoreanul German de Stat (28 octombrie) și Barbă albastră, după Max Frisch, de la Teatrul bucureștean „Stela Popescu”, ale lui Alexander Hausvater (19 ianuarie), sau, tot din Capitală, (anti)cehovienele Trei surori ale lui Radu Afrim de la Național (5 decembrie), Persona lui Radu Nica după Ingmar Bergman de la Odeon (20 decembrie), montarea lui Felix Alexa după soresciana Există nervi de la Teatrul Dramaturgilor Români (10 ianuarie), montajul avangardist al lui Alexandru Dabija, Afară, departe, pe cîmp, de la Comedie (7 februarie), între altele.
Însă condițiile de desfășurare… Cum să mai ții Festivalul Național în plină epidemie CoViD-19?! Sălile teatrelor au fost închise în lunile „stării de urgență”, de la mijlocul lui martie, și-n primele „de alertă”, s-au redeschis la un moment dat, cu acces limitat, cu păstrarea „distanțării” între spectatori, pentru a fi din nou blocate în toamnă, cînd valul al doilea al epidemiei a impus noi restricții în spațiul public, așa încît FNT-ul n-ar mai fi putut avea loc cu spectatori. Deplasarea trupelor la București, cu sute de artiști și de tehnicieni, ar fi presupus și ea riscuri mari de contaminare. Imposibil. Misiune imposibilă!
Soluția nu putea fi decît mutarea în Internet, cum au procedat alți organizatori de evenimente culturale și cum se desfășoară și anul școlar, bunăoară. Evident, transmisii de teatru „ca la televizor” din multe locații nu se puteau face, căci ar fi presupus tot o desfășurare amplă de echipe de producție, cu personalul și echipamentele necesare, probabil nu ușor de mobilizat și cu aceleași riscuri de infectare. Să se fi recurs atunci la filmări gata făcute! Juriul vizionase premierele de pînă-n martie și operase o primă selecție, însă… puține dintre montările vizate erau deja arhivate video de către teatrele-gazde…
Ce era de făcut?!
În atare conjunctură, a apărut ideea folosirii unor înregistrări mai vechi, cu și despre spectacole participante la vremea lor la edițiile Festivalului Național. Așa s-a ajuns la transformarea excepțională a bilanțului anual într-un soi de mic „bilanț al bilanțurilor”: FNT 30/ FNT altfel (titlul adoptat de organizatorii ediției 2020). Compromis perfect acceptabil, cu marele merit de asigurare a continuității și cu o absolut stimabilă valoare simbolică. Sub acolada larg deschisă astfel, au putut fi recuperate și revizionate o serie de spectacole-reper, între care Danaidele lui Silviu Purcărete după Eschil (de la Naționalul craiovean, 1995), O noapte furtunoasă de Mihai Măniuțiu (co-producție Teatrul Odeon-SMART/ PRO TV, 1998), Hamletul lui Vlad Mugur (Teatrul Național din Cluj, 2001) sau decupajul moromețian Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule? adus în scenă de Alexandru Dabija (ACT, 2014). Alte mari spectacole au fost evocate prin filme documentare, de pildă Trilogia antică a lui Andrei Șerban (Teatrul Național din București, 1990) sau Faustul lui Silviu Purcărete (Teatrul Național din Sibiu, 2007). Și au fost readuse pe ecrane figuri legendare ale breselei, de la Liviu Ciulei la Ștefan Iordache sau Alexandru Tocilescu, evocați în filme-„portret” produse de Televiziunea Română. Plus spectacole de teatru radiofonic, dialoguri în direct cu protagoniști actuali ai scenei românești, dezbateri critice.
Prin urmare, „refugiată” de nevoie în Internet, ediția 2020 a FNT a devenit – într-adevăr – una „altfel”: „expandată”. Pornind de-aici, de la aceste flashback-uri, istoria Festivalului Național de Teatru ar merita reconstituită efectiv și, prin ea, calea s-ar deschide către marele bilanț al celor trei decenii scenice postcomuniste. Un asemenea proiect de cercetare ar putea porni de la punerea laolaltă a informațiilor aflate deja în baza de date de la UNITER despre cele 30 de ediții. Trioul de selecționeri-dirijori ai FNT 30, Ludmila Patlanjoglu, Maria Zărnescu și Călin Ciobotari, și echipa UNITER ar putea apoi completa inventarul, indexînd întreaga producție teatrală a perioadei.
Vasăzică: FNT 30 – un FNT „altfel”, „expandat”; și un posibil punct de start pentru o atît de necesară, atît de utilă operațiune de „revizitare” a noului teatru românesc de după 1990…
prof.univ.dr. ION BOGDAN LEFTER
scriitor și analist cultural