class="">Teatrologul Anca Măniuțiu: „O premieră absolută”

Teatrologul Anca Măniuțiu: „O premieră absolută”

Chiar dacă au stat sub semnul angoasei și al izolării, lunile din urmă ne-au confruntat, totuși, cu o experiență revelatoare, inedită, neașteptată, poate uneori contrariantă, a teatrului. A unui teatru care nu mai stătea sub semnul lui aici și acum, al întîlnirii de facto, al prezenței iradiante a actorilor în fața unor spectatori gata să trăiască efervescența unui moment unic. Un teatru care a găsit noi strategii de supraviețuire, noi căi de a ajunge la un public adesea mai numeros decît cel care ar fi încăput într-o sală.

7 decembrie 2020  Stiri

Cred că puterea de adaptare a unei ființe umane și a unei arte la condiții noi de existență, adesea ostile și nefavorabile, la exigențe până mai ieri necunoscute, este un semn de vitalitate și o garanție a evoluției  înspre noi orizonturi spirituale și materiale, chiar dacă, în esență, această existență aparține virtualului. E poate vremea să ne întrebăm ce a pierdut și ce a câștigat teatrul în această perioadă paradoxală pe care aș numi-o a retractilității, respectiv a expansiunii tehnologice, când mediul online a devenit adăpostul pentru difuzarea unor spectacole mai mult sau mai puțin memorabile sau anume concepute pentru a fi urmărite pe ecranul computerelor noastre.  Ceea ce am pierdut e mai ușor de cuantificat: am pierdut incandescența „clipei locuite”, cum numește George Banu acea clipă magică, mai intensă decât clipa trăită în cotidian, când ne simțim propulsați într-o altă dimensiune, grație spectacolului la care asistăm. Am pierdut ritualurile sociale de dinainte și de după spectacol – indiferent că le resimțim fastidioase sau încântătoare. Am pierdut complicitatea intelectuală, estetică, umană, solidaritatea care se instaurează adesea într-o sală de spectacol.

Ce am cîștigat, însă, odată cu pierderea atâtor lucruri care țin de esența însăși a actului teatral ca artă vie, creată în jurul prezenței vii a actorului și spectatorului?  Spectacolele vizionate online de-a lungul acestor luni de pandemie și, mai recent, Festivalul Național de Teatru celebrând cea de a 30 ediție a sa, prezentând online, on-air sau difuzate la TVR creații scenice românești mai vechi sau mai noi, dialoguri incitante între critici și regizori, capodopere aparținând patrimoniului spectacular european (Livada de vișini a lui Strehler sau Electra lui Antoine Vitez) m-au făcut să conștientizez strategiile compensatorii puse în acțiune de instituțiile teatrale, respectiv de festivalurile importante, în beneficiul consumatorului de teatru: accesul lărgit, în timp și spațiu, la vizionarea unor creații, spectatorul devenind potențial ubicuu, pe durata festivalului, el putând eluda limitarea orelor fixe și viziona spectacolele din orice punct al globului;  posibilitatea de a vedea sau revedea spectacole care nu mai figurează de mult în repertoriul teatrelor, dar care au fost repere critice importante la un moment dat, deci apelul la memoria teatrului, la reînsuflețirea unui trecut, acțiune esențială într-o artă a efemerului.  Să vedem așadar partea plină a paharului, cu speranța că teatrul și toți cei care îl slujesc vor ieși întăriți din această încercare.

Această ediție jubiliară a FNT a fost o premieră absolută în România, iar efortul celor trei selecționeri și devotamentul echipei pe care au coordonat-o se cuvin răsplătite din plin cu aplauzele noastre ale publicului.

Prof. univ. dr. ANCA MĂNIUȚIU, teatrolog