15 mai 2015, Comunicate de Presă
interviu cu Marina Constantinescu, director artistic şi selecţioner unic al FNT.
Pompilius Onofrei: Festivalul Naţional de Teatru Împlineşte 25 de ani de continuă existenţă. Este, fără doar şi poate, cea mai longevivă manifestare festivalieră din România şi cred că nu greşesc când spun că s-a bucurat constant În acest sfert de veac de interesul viu al unui public dornic de a vedea, În fiecare toamnă, această vitrină a fenomenului teatral care se Întâmplă peste an Între graniţele spaţiului cultural românesc. Memoria este, Însă, selectivă, iar o rememorare a drumului FNT acum, la apropierea de jubileu, ar putea fi mai mult decât utilă…
Marina Constantinescu: Aş spune că povestea Festivalului Naţional de Teatru, acum, la 25 de ani de la prima ediţie, Încercând să recuperăm memoria, este una În care descoperim şi multe goluri. Îmi dau seama că ne-am ocupat foarte puţin de memorie.
Sigur că, imediat după 1990, spectacolul era mai ales În stradă. Astfel, n-am dat foarte multă atenţie fenomenului ca Întreg, În evoluţia sa, ci doar anumitor producţii. E drept că pe vremea aceea nu exista cu adevărat un interes naţional, deci nu s-a produs o asumare specifică a fenomenului, o direcţie clară a festivalului. Din câte ştiu, cei mai mulţi ani la rând nu a existat un director de festival sau un selecţioner.
Probabil că Ministerul Culturii, care a fost ani de zile organizatorul principal, avea o metodă, un algoritm de tipul sondării opiniei criticilor de specialitate, sau alte criterii ce nu au rămas clar consemnate. Cert este, Însă, că era vremea spectacolelor mari şi a regizorilor mari. Şi atunci se crea un soi de aşteptare să vezi, aduse la Bucureşti, „Phaedra” sau „Titus Andronicus”, sau „Ubu Rex cu scene din Macbeth” / Îmi vin mai ales În minte spectacolele lui Silviu Purcărete, care se jucau la Craiova, dar de care se auzea mai ales prin intermediul premiilor şi turneelor la festivaluri de notorietate din afara ţării.
Ciudat. Am trăit În acest paradox ani de zile… Astfel, până prin 1997, nu cred că putem
vorbi despre o coerenţă, despre un gând foarte clar, o direcţie netă, o structură a festivalului,
ci mai curând de o Însumare a unor producţii despre care se vorbea că sunt importante.
O să dau exemple aşa cum Îmi vin În minte, poate un pic la Întâmplare: aşa am văzut la Bucureşti „Cântăreaţa Cheală”, a lui Tompa Gabor, care s-a jucat la sediul Izvor al Teatrului Bulandra… numai pe lampă nu s-a stat!… un spectacol care pur şi simplu a fascinat… Dar atunci, În acel an, a fost una dintre primele ediţii competitive ale Festivalului, a cărui titulatură oficială era Festivalul Naţional de Teatru „I.L.Caragiale”.
Ţin minte că principalul rival al „Cântăreţei…” a fost „Au pus cătuşe florilor”, montat la Odeon de Alexander Hausvater… Mai târziu s-a renunţat la structura competitivă.
Îmi aduc, iarăşi, aminte de un spectacol extraordinar prin mesajul adânc şi răscolitor
propus de Mihai Măniuţiu / „Lecţia” după Eugen Ionescu, cu Anton Tauf, În care personajul
Profesorului preda o lecţie de Îndoctrinare roşie… impresionant… totul pe scenă se umplea de roşu, de Însemnele comunismului… era foarte puternic să vezi asta la Începutul anilor ’90 şi să-ţi dai seama că poate aşa profesori am avut şi noi, generaţie după generaţie.
Şi nu vorbesc aici de profesorii pedagogi, ci de ideologi care au Îndoctrinat până la crimă, care au influenţat comportamentul şi au determinat destinele unor oameni nevinovaţi, conducându-i spre moarte. Pe mine m-a marcat foarte mult tratarea anume a subiectului, mai ales În acei ani ai Începuturilor libertăţii, cu memoria comunismului atât de proaspătă În
conştiinţe.
Tot despre putere şi manipulare vorbeau Mihai Măniuţiu şi Marcel Iureş În „Richard
III” la Teatrul Odeon. Erau, apoi, spectacolele lui Andrei Şerban, ale lui Vlad Mugur,
Alexandru Dabija, Alexandru Darie, Victor Ioan Frunză (de neuitat-ul „Ghetto”), cele ale
Cătălinei Buzoianu (aflată Într-o formă extraordinară: „Pescăruşul”, „Pelicanul”, „Fuga”,
„Teatrul Descompus”).
Cred că a fost momentul de boom al generaţiei lor, marcată şi de o mare bucurie a Întoarcerii În ţară a unor nume importante, pe lângă cele deja menţionate: Lucian Giurchescu, Liviu Ciulei, Iulian Vişa, artişti care au preluat pentru o vreme conducerea unor teatre importante.
Acela a fost clar momentul lor şi prin asta, cred, s-a susţinut Festivalul. Mult mai târziu au Început să apară anumite concepte, anumite structurări. Din păcate, cei care au avut conducerea festivalului la Începuturi aveau, eventual, mandate de câte un an / astfel că era destul de greu de construit pe termen lung. Nu exista o perspectivă, o anvergură.
Totul se făcea pentru prezentul imediat. Cele mai importante festivaluri din lume, mai mari sau mai mici, au avut directori care au construit şi au structurat ediţiile zeci de ani la rând… Dar festivalul nostru a continuat să existe În formule diferite / mai inspirate sau nu / reuşind şi el să stârnească interesul publicului autohton.
P.O.: O perioadă romantică a Festivalului din care rămâne mai mult un gust al martorului direct, decât o cronologie riguroasă…, dar care ar putea, totuşi, fi recompusă măcar În acest spirit?
M.C.: Într-adevăr, mai mult romantică, decât riguroasă. Mi-e greu să vorbesc despre anii
de Început ai festivalului În termenii de astăzi: marketing, management s.a.. Nu-mi dau Încă seama cum am putea restaura efectiv, tehnic aceste pete mai mult sau mai puţin albe din istoria sa… Nu ştiu dacă va fi posibil să refacem această istorie prin documente de sinteză, sau de lucru. Ştiu Însă sigur că au rămas amintiri despre nişte spectacole… memorabile. Am căutat, am Încercat să recuperăm, spre exemplu, caietele program ale acelor ediţii de Început, să putem avea un tablou cât mai concret şi corect la 25 de ani.
Nu am găsit decât foarte fragmentar documente sintetice. Nici măcar la Ministerul Culturii nu există o arhivă clară din care să reiasă aproximativ ce s-a prezentat În anii de Început ai Festivalului. Când am Început să căutăm prin arhive, aproape am avut un şoc, sau / hai să zicem un uriaş disconfort, când am realizat cât de neglijenţi putem fi cu memoria.
P.O.: Vorbim despre disfuncţiile istorice ale unui tip de memorie culturală?
M.C.: Cred că vorbim despre memorie din toate punctele de vedere. Mi-e greu s-o spun, dar cred că e o formă de Alzheimer social. Mai ales că teatrul e un fenomen extrem de volatil, când vine vorba de statistici. Există flash-uri de memorie, foarte puternice, dar ele se Întretaie şi s-ar putea să vorbim de spectacole care nici măcar să nu fi fost invitate În Festival În epocă, dar care să determine amintiri dominante.
Să rămân cu imaginile puternice imaginate de Ciulei În „Visul unei nopţi de vară” de la Grădina Icoanei, Bulandra, dar să-mi amintesc şi de cele din spectacolul montat pe acelaşi text shakespearian de Ducu Darie la Comedie (şi care a constituit pe atunci boom-ul trupei Teatrului de Comedie, cu turnee de mare succes În Anglia), iar toate acestea să-mi trezească amintiri şi paralele cu producţia realizată la Cluj, În aceeaşi perioadă de Tompa Gabor… şi să nu pot avea certitudinea că aceste trei variante memorabile ale „Visul…”-ui au fost, fiecare, invitate În Festival, sau când exact, sau / poate concomitent?
George Banu, Marina Constantinescu şi Monique Borie, la Conferinţele FNT cu tema „Polifonii. Teatrul şi celelalte arte”, În ediţia din 2014
Mi-ar plăcea să fiu eu cea care să completez acest mare puzzle al celor 25 de ani festivalieri, dar devine foarte complicat din cauza acestei neglijenţe a noastre, a breslei teatrului şi nu neapărat a românilor În general.
Acest tip de arhivare a documentelor istorice / spre exemplu a arhivelor unui teatru, a documentelor unei facultăţi ş.a. / poate exista numai dacă În instituţia respectivă ai noroc să se afle o persoană devotată şi conştientă (În timp ce În jurul ei se Întâmplă dinamicul fenomen teatral). Cineva care să aibă calmitate, răbdare, pasiune, conştiinţă şi luciditate, dar mai ales care să-şi propună să arhiveze istoria, În timp ce aceasta se face, se scrie, se joacă.
E un lucru foarte rar să găseşti eventualele persoane care au avut astfel de Îndeletniciri, sau pasiuni. Şi vă spun din experienţa mea din anii trecuţi că uneori e aproape imposibil să mai
recuperezi documente (fotografii, programări, afişe, recenzii etc.) sau alte elemente
concrete ale spectacolelor jucate În ultimul deceniu al secolului XX.
P.O.: Atunci, poate că În această ediţie aniversară ar fi o idee utilă organizarea unor dezbateri, reuniuni, sau a altor acţiuni care să aibă ca scop resuscitarea memoriei spaţiului teatral românesc al anilor ’90, pornind de la memoria personală, apoi continuând cu cea profesională şi terminând cu cea a instituţiilor implicate… Poate nu toată lumea şi-a făcut atât de drastic curăţenie…
M.C.: Da, poate că aşa, din discuţii cu martorii, cu cei ce-au parcurs aceşti 25 de ani alături de teatrul românesc, dintr-o unire a memoriilor subiective şi din artefacte disipate de vremuri, să putem să completăm acest gen de puzzle, emoţional până la urmă, fiindcă / vă spun / de multe ori e dificil să găsim „probe” ale primilor ani. Sigur, organizatorii Festivalului Naţional de Teatru, oamenii pasionaţi din echipa FNT Încearcă acum să facă orice, să caute oriunde elemente care să Întregească (măcar aniversar) aceste „pete albe” ale creierului colectiv teatral din România, pentru a cinsti această mare sărbătoare a 25 de ani de teatru liber.
Ce este clar / şi am intrat În posesia majorităţii documentelor / sunt selecţiile şi
alte materiale ale ediţiilor festivalului Începând cu anul 2000. Aşadar, pentru mileniul III, avem rigoare. Până atunci / deocamdată prin muncă asiduă de documentare şi de diversificare a arhivelor cercetate / ne străduim să dăm culoare (măcar generic, dacă nu la justa nuanţă) acestor hiatusuri ale peisajului teatral românesc din primul deceniu post-decembrist.
Nu vreau să se Înţeleagă că arăt cu degetul acuzator spre anumite instituţii. Dar, ca să dau un exemplu, Între anii 1991 / 1997 organizator al Festivalului Naţional de Teatru „I.L.Caragiale” era Ministerul Culturii, UNITER-ul fiind doar partener asociat. Ba
mai mult, În 1994 s-a Întâmplat un lucru chiar grav: asociaţia de breaslă a oamenilor
de teatru autohtoni / UNITER: Uniunea Teatrală din România, a fost exclusă din rândul organizatorilor!
Sigur, erau vremuri tulburi, de mare implicare politică şi care au generat şi „lupte” dure Între actanţii vremii, fie că proveneau din mediul politic, social, sau din cel al opiniei publice. Nici artiştii n-au făcut excepţie.
Dar asta ţine de apanajul istoriei, fie ea şi culturală, iar În vremuri de furtună, cerneala
se mai poate şi şterge. Cel mai important e, Însă că istoria s-a scris, mulţi dintre noi am fost martori sau chiar participanţi, iar rigoarea consemnărilor ei nu ne-a fost, după cum vedem, prioritatea nr. 1.
Probabil că ne-am mulţumit atâta vreme doar cu o defilare anuală a unor spectacole. Eu, spre exemplu, mi le amintesc doar pe cele mai bune… sunt convinsă că nu au lipsit nici cele mediocre, sau unele foarte proaste… Memoria este selectivă, cum spuneam.
P.O.: Dar creierul nostru asociativ poate compensa, prin pasiunea comună şi inteligenţa martorilor acestui drum Împreună…
M.C.: Cu siguranţă. De aceea cred că vom reuşi anul acesta, Între 23 octombrie şi 01
noiembrie, când Festivalul Naţional de Teatru Îşi va desfăşura cea de-a 25-a ediţie, să facem cunoscut publicului acest ansamblu „arhitectural” al culturii teatrale În România / În Întregul său şi În perspectivă / pentru a da justa măsură a evoluţiei artelor scenei În primul nostru sfert de veac de teatru liber.
interviu publicat În revista IGLOO, numărul 160, aprilie 2015
Foto: Maria Ştefănescu