class="">Scena teatrului românesc

Scena teatrului românesc

Existând încă din vechime, cuvântul scenograf și-a schimbat deseori semnificația, dar și-a păstrat, cel puțin parțial, sensul inițial.

29 mai 2015,  Comunicate de Presă

 Existând Încă din vechime, cuvântul scenograf și-a schimbat deseori semnificația, dar și-a păstrat, cel puțin parțial, sensul inițial. În Antichitatea greco-romană, era cel care desena și picta decorul și scena, În Renaștere, organiza și reprezenta spațiul În perspectivă, iar, mai târziu, În Franța, era cel care crea spațiul și personaliza locul În care avea loc reprezentația. Nume cunoscute ale scenografiei românești au fost de formație arhitecți. Care sunt diferențele dintre un arhitect și un scenograf și În ce fel se Întrepătrund cele două profesii?

un text de Mirela Sandu

Arhitectul scenograf nu practică o altă ramură a arhitecturii, ci o altă artă. Există Între cele două domenii numeroase asemănări, care justifică apropierea scenografiei mai mult de arhitectură și nu de alte ramuri ale plasticii, lucru care a și determinat intrarea arhitectului În teatru. Față de arhitectură, un domeniu artistic independent, În care constrângerile pot fi, poate, de natură materială, arhitectul fiind coordonatorul și deținătorul soluțiilor tehnice, În teatru lucrurile stau diferit. Scenograful este parte a unei echipe, iar creația sa este, de fapt, una colectivă. Trebuie să țină cont de text, conceptul regizoral, stilul de joc al actorilor și de ideea Întregului proiect. Perimetrul În care se Învârte este În același timp mai vast, dar și mai limitat. Are libertatea de a crea spații, de a se juca cu metafore, idei, concepte pe care le poate pune În practică folosind și soluții din arhitectură, dar, În același timp, caracterul efemer al teatrului poate constitui o constrângere pentru el. Imaginea arhitec- turală este expusă nelimitat privitorului și permite descoperirea ei În timp, pe când imaginea scenografică poate fi privită doar pe durata spectacolului.

Munca unui scenograf, alături de cea a regizorului, presupune un multiplu act de cunoaștere și este de durată. Debutează Înainte de Începerea repetițiilor, prin descifrarea textului, discuțiile cu regizorul, găsirea limbajului potrivit pentru atmosfera piesei dar și a realității imediate, și continuă până la premieră prin crearea spațiului potrivit pentru jocul actorilor și realizarea unui ecleraj care să Îi pună În valoare pe aceștia, decorurile și costumele.

De asemenea, tehnicitatea ocupă În sceno- grafie un loc important, dacă nu echivalent cu cel din arhitectură, oricum mai complex decât În celelalte arte plastice. Scenograful trebuie să coordoneze sau chiar să realizeze diverse mecanisme sau procedee tehnice care să Îi pună În valoare gândul scenic, iar folosirea decorului tridimensional impune cunoașterea unor legi de compoziție apropiate de sculptură și arhitectură. Scenografia de azi este rezultatul unui pro- ces de transformare prin care a trecut teatrul Încă din perioada expresionismului, atunci când s-a ieșit din spațiul convențional de reprezentare a spectacolelor și a Început să se pună accent pe stilizarea spațiului și pe ecleraj. Nume cunoscute ale acelei perioade, precum Max Reinhardt, Gordon Craig și Adolphe Appia sunt asociate cu scenografia de teatru. Aveau concepții regizorale ce țin de decor, mască, costum și lumină. Max Reinhardt este primul mare regizor care a folosit pentru spectacolele sale spații circulare sau alternative. Iar ca urmare a experimentelor sale, arhitecții de la Bauhaus concep, la rândul lor, cele mai Îndrăznețe teatre sferice, dar care, din păcate, nu au fost duse la Îndeplinire.

Exploziva dezvoltare a repertoriului, diversi- ficarea spațiilor și importanța din ce În ce mai mare pe care Începe să o aibă imaginea Îl obligă pe scenograf să recurgă la expresii plastice mereu reÎnnoite, să apeleze din ce În ce mai mult la spontaneitate, la invenții tehnice și să aducă În prim plan imagini puternice. Scenograful este cel care face din imaginea scenică un interpret principal al ideii, el creează atmosfera spectacolului, cristalizează esența subiectului și timpul dramatic, iar pregătirea lui de arhitect Îi poate aduce un plus de inventivitate.

S-ar putea ca arhitectul scenograf să trăiască cu nostalgia dimensiunilor, a consistenței, a durabilității operei de arhitectură, În comparație cu volatilitatea actului teatral, dar cei ce au avut șansa unor „Întâlniri” În teatru, au Înțeles că această renunțare este compensată de alte bucurii și voluptăți.

A teatraliza scenografia Înseamnă a reda realitatea cu imagini specifice artei scenice. Nu arhitectura Înghesuită și minimalizată pe o scenuță, nu clădiri sau peisaje reproduse cu efort inutil din carton, ci imagini scenice, poetico-dramatice, concretizate În decoruri.” (LIVIU CIULEI)

LIVIU CIULEI

Arhitect, scenograf, actor și regizor de teatru și film, director de teatru

În 1942 se Înscrie la Facultatea de Arhitectură. Deși Își susține examenul de absolvire și diploma În 1949, din motive de „origine nesănătoasă”, nu primește carnetul de diplomă de arhitect decât În 1954. Începând cu anul 1943, urmează În paralel cursurile Conservatorului Regal de Muzică și Artă Dramatică din București, pe care le absolvă În 1946. Debutează ca regizor și scenograf În 1946, cu spectacolul Poveste stranie de Phillip Barry (Teatrul Mic). Între anii 1946 / 1957 realizează scenografia

pentru mai multe spectacole, iar Între 1952 / 1954 face scenografia pentru filmele Mitrea Cocor și Nepoții gornistului, În colaborare cu Paul Bortnovski și Mircea Bodianu. În 1956, publică În revista Teatrul articolul care a Însemnat un punct de cotitură În istoria teatrului contemporan, intitulat Teatrali- zarea picturii În teatru.

Liviu Ciulei pleda pentru părăsirea soluțiilor de decor naturaliste și orientarea către un teatru al sugestiei și al expresivității ideii. De asemenea, vorbește despre specificitatea procedeelor scenografice și despre adecvarea lor la o modalitate de spectacol sau alta. Lucrează la proiecte care privesc realizarea mai multor teatre: ansamblul Teatrului Național din București, Împreună cu arhitecții Paul și Stan Bortnovski (1961), finalizează „Proiectul de transformare a Sălii Bulandra Studio Într-un teatru variabil, cu scenă-arenă” (1973), proiectează și realizează teatrul variabil Sala Studio a Teatrului „Alexandru Davila” din Pitești (1974).

 

PAUL BORTNOVSKY

Arhitect, scenograf de teatru și film.

A absolvit Institutul de Arhitectură din București și, pentru câțiva ani, a realizat proiecte ambientale pentru expoziții reali- zate de Camera de Comerț Exterior. În 1951 Începe să creeze scenografia pentru câteva dintre filmele epocii. În 1956 debutează

În teatru și, timp de trei decenii, realizează decorurile unui mare număr de spectacole regizate de Dinu Cernescu, Liviu Ciulei, Moni Ghelerter, Sanda Manu, Valeriu Moisescu, Radu Penciulescu, Lucian Pintilie, etc. A fost șef de catedră la secția design

și profesor la secția de scenografie a Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu” din București. Alături de Liviu Ciulei, a lansat În 1966 experimentul de la Teatrul Bulandra, care viza spațiul scenic. Mai exact, spectacolele Cazul Oppenheimer (regia Cornel Todea, scenografia Dan Jitianu) și Nu sunt Turnul Eiffel (regia Valeriu Moisescu, scenografia Paul Bortnovski) erau jucate pe scenă centrală, en ronde, lucru care presupunea multiplicarea unghiurilor de vedere la 360.

A fost autorul sau a participat la realizarea mai multor proiecte pentru teatre: Teatrul Național din Craiova (1952), Teatrul Na- țional București / alături de Stan Bornovski și Liviu Ciulei (1962) și a lucrat Împreună cu Liviu Ciulei la amplul proiect pentru rea- lizarea Sălii Studio de la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” (1963, 1966, 1991). A fost preocupat de aspectele spațiale ale actului teatral, de tehnica vizualității scenice, urmărind să creeze spații și nu doar decoruri. Printre altele, a realizat decorurile pentru spectacolele Livada de vișini și Danton, puse În scenă de Liviu Ciulei.

 

DAN JITIANU

Arhitect, scenograf de teatru și film.

A absolvit Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” București. Face asistență de scenografie la filmul Pădurea spânzuraților, iar ca urmare a acestei colaborări, Liviu Ciulei Îl angajează scenograf la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”. Debutează cu decorul la Cazul Oppenheimer, În regia lui Cornel Todea (1966).

A realizat scenografia a peste 100 de spectacole și a colaborat la producții de referință cu Liviu Ciulei (ca asistent la Moartea lui Danton de Büchner și ca autor al decorului la Lungul drum al zilei către noapte de Eugene O’Neill), Alexandru Tocilescu (Tartuffe și Cabala bigoților de Moliere, Barbu Văcărescul, vânzătorul țării de Iordache Golescu, Hamlet de Shakespeare, Antigona de Sofocle), Andrei Șerban (Iulius Cezar de Shakespeare, Trilogia antică de Euripide, Seneca, Sofocle), Dan Micu (Răceala de Marin Sorescu), Valeriu Moisescu (Gluga pe ochi de Iosif Naghiu, Voluptatea onoarei de Luigi Pirandello), Cătălina Buzoianu (Hedda Gabler de Ibsen), Mihai Măniuțiu (O, ce zile frumoase! de S. Beckett) și mulți alții. A fost arhitect consultant pentru numeroase proiecte de clădiri de teatru și a participat la realizarea Sălii Studio a Teatrului „Alexandru Davila” Pitești (1974). |n perioada 1985-1986, scrie o serie de arti- cole În revista Teatrul și vorbește despre scenografie ca artă de sinteză, care „unifică organizarea spațiilor proprie arhitecturii, cu imaginea scenică construită după regulile compoziției plastice, ingineria necesară proiectării dispozitivelor scenice cu istoria culturii materialelor, a costumelor, mobilierelor etc.”

 

VIRGIL LUSCOV

Arhitect, scenograf de teatru și televiziune

A absolvit Institutul de Arhitectură În anul 1957. Și-a Început activitatea de scenograf În paralel cu cea de arhitect proiectant realizând scenografii pentru Teatrul „Ion Creangă”. Între anii 1969 și 1979 a lucrat ca scenograf la Televiziunea Română, perioadă În care a realizat (printre multe altele) scenografia și costumele pentru spectacole de teatrul TV precum: Livada de vișini, Moartea unui comis voiajor, trilogia Mihai Viteazul, o parte dintre episoadele din Tanța și Costel, filmul de televiziune Tezaurul de la Pietroasa, precum și scenografia unor ediții succesive ale Festivalului Cerbul de Aur.

La Teatrul Mic și Teatrul Foarte Mic a rea- lizat scenografia pentru spectacolele: Unchiul Vania (r: Laurențiu Azimioară, 1978), Pluralul englezesc (r: Sanda Manu, 1979), Se ridică ceața (r: Silviu Purcărete, 1979), Doi pe un balansoar (r: Ludmila Szekely-Anton, 1982), Mitică Popescu (r: Cristian Hadji-Culea, 1984), Mielul turbat (r: Silviu Purcărete, 1985), Ana Lia (r: Dominic Dembinski, 1986) Bătrâna și hoțul (r: Cristian Hadji-Culea, 1987), Anonimul venețian (r: Dinu Cernescu, 1988) și multe altele. Activitatea sa numără colaborări și cu Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” (1972, 1982, 1983, 1988), Teatrul de Nord Satu Mare (1988), Teatrul „Regina Maria” Oradea (1981), Teatrul Național Târgu Mureș (1982, 1986), Teatrul „Sică Alexandrescu” Brașov (1992), Opera de Stat din Timișoara (1996). Între anii 1990 / 2000 a fost cadru didactic la secția de scenografie a UNATC, perioadă În care a creat scenografia pentru spectacolele acestei instituții.

 

ION OROVEANU

Arhitect, scenograf de teatru și film, realizator de costume, artist plastic

După studii de arhitectură În anii 50, În paralel cu o strălucită activitate În teatru, colaborează intermitent cu cinematografia, de regulă optând pentru proiecte ce oferă multiplelor sale virtuți plastice posibilități de exprimare deplină. |n a doua jumătate a anilor 60 se stabilește În Franța, revenind În România după 1990 doar atunci când i se oferă proiecte pe măsură În cinema sau teatru. În teatru, a lucrat cu regizori precum Dan Nasta (Teatrul „Vasile Alecsandri” Iași, 1957), Liviu Ciulei (Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, 1961 și 1964), Moni Ghelerter (Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, 1964), Sanda Manu (Teatrul „Constantin I. Nottara”, 1969), George Carabin (Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, 1967). A realizat scenografia, Împreună cu Liviu Ciulei, la celebrul spectacol Cum vă place de Shakes- peare, care a Însemnat nașterea unei noi școli de regie a teatrului românesc. Scena era extinsă printr-o platformă trapezoidală de scânduri dincolo de rampă, către public. Deasupra spațiului de joc, delimitat printr-o arcadă În stil gotic, un balcon servea ca lojă de orchestră. Natura era reprezentată prin tapiserii În stilul celor de la sfârșitul secolu- lui al XV-lea, iar copacii din grădina Arden prin dansatori.

Dintre filmele la care și-a adus o importantă contribuție, reprezentative sunt: Anotimpuri (1963) / În colaborare cu Zoltán Szabo, regia Savel Stiopul; Steaua fără nume (1966), regia Jasmine Chasney, Henri Colpi; Zodia Fecioarei (1966), regia Manole Marcus; Eu sunt Adam… (1966) / În colaborare cu Georgeta Solomon, regia Dan Pița; Second- Hand (2003), regia Dan Pița; De-aș fi Harap- Alb (1965). Pentru acesta din urmă a primit premiul Mamaia În anul 1965.

RESURSE: Paul Bortnovski, Editura Fundației Pro, București, 2003. Ion Cazaban, Dan Jitianu și bucuria comunicării, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, București, 2008. Liviu Ciulei. Cu gândiri și cu imagini, igloomedia, București 2009. Dicționarul Teatrului de păpuși, marionete și animație din România, Editura Ghepardul, Festivalul Gulliver, Galați, 1999.

Text publicat În revista IGLOO, numărul 160, aprilie 2015