class="">Vladimir Pankov: „Teatrul meu nu poate exista fără afecţiune, fără emoţie – e cel mai important, ca şi muzica”

Vladimir Pankov: „Teatrul meu nu poate exista fără afecţiune, fără emoţie – e cel mai important, ca şi muzica”

Născut pe 4 iulie la Moscova. 40 de ani. Actor, muzician, regizor. Improviza pe când era încă la grădiniţă. La 12 ani mergea deja în expediţii folclorice, pasionat fiind de muzica tradiţională rusă. A terminat Institutul de Teatru, a jucat în multe spectacole, în filme, regizează la fel de mult. A creat Studioul SounDrama – o companie independentă, care nu are sediu. În schimb, are „protecţia” producătorului Valeri Şadrin, directorul general al Festivalului Internaţional de Teatru „A.P.Cehov” de la Moscova. E Vladimir Pankov.

31 octombrie 2015,  Comunicate de Presă

Născut pe 4 iulie la Moscova. 40 de ani. Actor, muzician, regizor. Improviza pe când era Încă la grădiniţă. La 12 ani mergea deja În expediţii folclorice, pasionat fiind de muzica tradiţională rusă. A terminat Institutul de Teatru, a jucat În multe spectacole, În filme, regizează la fel de mult. A creat Studioul SounDrama / o companie independentă, care nu are sediu. În schimb, are „protecţia” producătorului Valeri Şadrin, directorul general al Festivalului Internaţional de Teatru  „A.P.Cehov” de la Moscova. E Vladimir Pankov.

un interviu de Maria Sârbu

Maria Sârbu: Sunteţi pentru prima data În România?

Vladimir Pankov: Da, eu sunt aici pentru prima dată. Am fost de multe ori În Moldova, dar nu şi În România. Am avut puţin timp să mă plimb prin Bucureşti şi am rămas plăcut impresionat. Eu am numit Bucureştiul un oraş misterios. E foarte divers, parcă m-aş afla când În Europa, când undeva În Balcani. Am simţit o energie pozitivă. Mergând prin centrul oraşului, am văzut multe afişe, multe cărţi, oameni interesaţi pentru acestea. Poate o asemenea atmosferă ţine de Festivalul de Teatru, sau poate e permanent aşa, dar ceea ce am văzut m-a surprins şi În acelaşi timp i-a impresionat şi pe colegii mei. Ne-am simţit bine aici.

Şi venind pentru prima dată aici aţi adus „Războiul”…

Vă Întrerup, nu am venit cu nici un război, ci cu un spectacol intitulat „Războiul”, care iniţial avea altă denumire – „Umbra Ilionului”, dată de Irina LÎceaghina, căci ea a scris libretul. Am căutat să fie un titlu care să caracterizeze mai exact acest spectacol; să vorbească despre toată această nebunie ce se Întâmplă astăzi În lume / războiul. Practic, pluteşte În aer acest miros al războiului şi, la drept vorbind, proiectul a fost conceput cu mult Înainte de anumite evenimente.

Cum a Început?

Cu trei-patru ani În urmă, m-am Întâlnit cu directorul general al Festivalului Internaţional de Teatru „A.P. Cehov”, Valeri Ivanovici Şadrin. A fost o propunere de a face un spectacol despre Primul Război Mondial. Am discutat mult pe acest subiect. Şi, În mod paradoxal, a ieşit spectacolul. Deci, noi am discutat cu mult Înainte de evenimentele, de exemplu, din Ucraina sau din altă parte. Parcă am fi prevăzut aceste evenimente. Dar spectacolul nostru nu este despre război. E o avertizare că de război nu are nimeni nevoie. Este important pentru noi faptul că atunci când mergem În Germania, În România, În Franţa sau În alte ţări, să se Înţeleagă că ruşii nu vor război. Noi nu avem ce Împărţi. Iată stăm aici Împreună şi discutăm foarte calm. Sau de exemplu, am fost În Polonia: la finalul spectacolului, lumea aplauda În picioare. Şi nu-i aşa cum spun unii că polonezii Îi urăsc pe ruşi. Voi, cei de sus, de la conducere, rezolvaţi-vă problemele! Oamenii nu au niciun amestec! Oamenii rămân oameni! Politica e politică şi În ea nu trebuie să te bagi.

Spectacolul abordează cumva războiul despre care scria cu fascinaţie Homer, dar şi războiul de la Începutul secolului al XX-lea. De aţi făcut aceste trimiteri?

De la „Iliada” lui Homer omul nu s-a schimbat. Războiul nu-i dă posibilitatea omului să aleagă. Da, Homer era fascinat de război, descria lucrurile ca pe ceva foarte frumos, dar asta e groaznic. Apoi, ne gândim la fenomenul straniu al războiului… când defilează trupe lumea e uimită de această frumuseţe. Dar această frumuseţe poate omorÎ, poate strivi…

Arătaţi prin teatru că nu e nevoie de război. Aici e muzică, e improvizaţie, e jocul actorilor…

Pentru noi este un spectacol interesant. Muzica e scrisă de Artiom Kim şi Serghei Rodiukov. Când ne-am Întâlnit cu Artiom ca să stabilim ce fel de partitură ar trebui să fie, el mi-a spus că ar fi bine de evitat zgomotul făcut de război, cum ar fi de exemplu exploziile, Împuşcăturile etc. Totul e făcut prin muzică, cu instrumente muzicale, cu voci şi cor.

Aveţi pregătire muzicală, aţi studiat folclorul, l-aţi Învăţat de la bunic. Cum a fost?

Cu bunicul Egorov mergeam În expediţie folclorică, când eram băieţandru, el m-a Învăţat să cânt la corn. Au urmat Institutul de Teatru… şi toate s-au comasat.

Dar nu aţi dat la Conservator, ci la Teatru. De ce?

De mic mi-am dorit să fac teatru. Eram la grădiniţă, iar educatoarea, atunci când ploua, pentru ca toţi copiii să nu alerge pe teren, ne aduna În foişor şi mă punea În centru, iar eu improvizam. Copiii se uitau şi râdeau. Încă de acolo a Început… Mereu am fost atras de teatru, apoi şi de film.

Aţi jucat În teatru, În film. Aţi regizat şi la un moment dat aţi dorit să aveţi o trupă. Aţi creat-o, aveţi SounDrama, dar nu aveţi spaţiu. Nu aveţi o casă pentru această companie. Aşa doriţi să fie?

E un subiect dureros pentru mine. De mai bine de 15 ani facem multe şi diferite spectacole, facem coproducţii. Cu toate acestea nu avem un spaţiu al nostru. Dar rezistăm! Eu mi-am dat seama că teatrul nu-l reprezint doar eu, ci toţi cei care gândesc ca mine / oameni care sunt interesaţi de teatru, oameni care ştiu să asculte părerile celuilalt. Este important să se asculte unul pe celălalt. Numai aşa se poate face ceva bun.

Aţi format o trupă unicat, după cum se spune. Este independentă. Dar v-ar interesa să aveţi un buget de la stat. Nu vă este frică că veţi pierde libertatea pe care o aveţi, că aţi putea fi constrânşi, cumva, ideologic, dacă aţi avea finanţare de la bugetul statului?

Nu mi-e frică să pierd libertatea, doresc stabilitate actorilor şi muzicienilor mei, tuturor celor care Îmi sunt alături. Consider că teatrul fără buget nu poate funcţiona, teatrul niciodată nu-şi poate acoperi cheltuielile din venituri proprii. Vorbesc de teatrul adevărat şi nu de teatrul ca mod de distracţie, la care oamenii vin să se odihnească, să se distreze. Un alt teatru / cel care ne interesează – nu poate rezista fără să aibă buget.

Cum aţi creat trupa?

Cu anii. Fără audiţii. De la sine s-a format. Uneori am căutat, dacă aveam nevoie, de exemplu, de un instrumentist. Dar eu pun preţ pe omenie. Mă interesează mai intâi omul şi apoi talentul lui. Dacă omul va da pur şi simplu din coate În compania noastră, nu ajungem departe. Nimeni nu e servit În colectivul nostru. Toţi suntem egali, toţi servim aceeaşi cauză. Dacă cineva pune pe primul loc banii, sau ambiţii legate de glorie, acel om nu mă interesează. Mă interesează omul deschis spre comunicare.

Când am făcut primul spectacol la SounDrama nimeni nu ştia cum să-l definească, acum 15-16 ani În urmă. Acum văd că mulţi fac ceea ce face SounDrama.

Aţi deschis calea…

Nu ştiu cine ce a deschis calea, mi-e frică de cuvinte mari. Şi marele regizor Evgheni Vahtangov repeta după partituri muzicale. Ştiţi cum se spune: ceea ce e nou e de fapt ceea ce a fost vechi şi dat uitării. Nu pot să spun eu, eu, eu, eu… Nu, nu eu. Mă abat puţin de la temă. În ultimul timp am observat că, odată cu trecerea timpului, au dispărut noţiunile „modestie” şi „Încredere”. Iar cuvântul Încredere a fost Înlocuit, ca sinonim, cu prostuţ. Lumea a devenit mai aspră şi atunci spui: de ce să am Încredere?

Jucaţi mult prin Europa, prin lume?

Da şi să dea Domnul să fie aşa În continuare. Îm place să comunic cu publicul care vorbeşte altă limbă. Desigur, Îmi place dialogul şi cu spectatorii din Rusia, dar acolo e puţin mai complicat. De exemplu, cum descriem un proiect: 70% trebuie să fie pentru produsul final; 30% pentru creaţie. Dar mă interesează mai mult creaţia. Când ai teatrul tău, Încerci să egalezi cele două lucruri / 50% şi 50%. Munca În acest fel Îţi permite să dezvolţi alte proiecte. Pe de o parte, nu uit de public, pe de altă parte, mă interesează să experimentez.

Dar nu vă Îndepărtaţi de teatru În favoarea muzicii?

În cazul acesta, e şi muzică, e şi dans, faci cum doreşti asocierea. Totul e să nu uiţi niciodată de public. Să nu-l credem naiv.

Cum sunt primite spectacolele dumneavoastră În Rusia şi În străinătate?

În mod diferit. Publicul european e diferit de cel din Moscova, de exemplu. Moscova nu e Rusia. În mare parte publicul din Moscova / nu cel de teatru / consideră că teatrul e divertisment. Şi aşteaptă să se distreze, cum spuneam. Publicul european e altfel. El Încearcă să Înţeleagă ce e pe scenă, chiar dacă nu totul Îi este clar. Vrea să Îi dai o şansă ca să Înţeleagă, iar dacă nu-i dai această şansă să Înţeleagă, să descopere mai departe atunci el se Îndepărtează. Este mai deschis, deci.

Cum aţi descrie trupa SounDrama?

SounDrama, pe scurt, şi cu 15 ani În urmă, şi acum, şi pe viitor, cât voi exista, Înseamnă Omul, Muzica. Pentru că muzica Înseamnă dragoste, Înseamnă grai, Înseamnă sentiment. Teatrul meu nu poate exista fără afecţiune, fără emoţie / e cel mai important, ca şi muzica.

Sunteţi şi pedagog. E un plus pentru trupă?

Aş vrea să remarc faptul că la anul voi avea, probabil, o grupă la Institutul de Teatru şi aş dori ca tinerii să vină În număr cât mai mare În trupă. Mă interesează să lucrez cu artişti tineri. Ei Întreţin cumva teatrul. Şi este necesară legătura Între generaţiile de actori din teatru: În spectacol să fie artişti de diferite vârste. Atunci există o pătrundere, În sensul bun.

Ce spectacole noi aduceţi publicului În stagiunea aceasta?

Repet acum În Ecaterinburg spectacolul „Casa Zoicăi”. Sunt discuţii pentru un spectacol la Teatrul Dramatic „Tovstonogov” – BDT din Sankt Petersburg, condus de Andrei Moguci. La anul vom lansa acolo un nou proiect.

Ce vă pasionează cel mai mult? Ce vă propuneţi să faceţi?

Mă interesează În mod deosebit teatrul-tradiţie, de care vreau să mă apropii. Dar asta va deveni posibil doar atunci când voi dispune de un spaţiu propriu, de un laborator al meu.

Foto: Lucian Muntean