class="">Arta unui nemuritor excentric: Rainer Werner Fassbinder

Arta unui nemuritor excentric: Rainer Werner Fassbinder

În a treia zi a Festivalului Național de Teatru 2017, la Librăria Humanitas Cișmigiu se lansa volumul „Lacrimile amare ale Petrei von Kant”, incluzând trei piese de teatru şi un scenariu de film de Rainer Werner Fassbinder, carte apărută la editura EuroPress, în traducerea lui Victor Scoradeţ.

 

25 octombrie 2017,  Stiri

S-au împlinit anul acesta 35 de ani de când murea la München regizorul german Rainer Werner Fassbinder. Dacă ar fi trăit, astăzi ar fi avut 72 (sau poate 71) de ani.

Titlul cărții de față – „Lacrimile amare ale Petrei von Kant” – este deopotrivă și acela al celei mai jucate dintre piesele lui Fassbinder, artistul care însă a rămas în memoria noastră mai ales ca cineast.

Ne aflăm în fața unui volum extrem de interesant care adună cele mai bune piese de Fassbinder”, spunea în cadrul lansării de la Librăria Humanitas Cișmigiu criticul de film Cristina Corciovescu, care a introdus apoi publicul în lumea regizorului german care s-a afirmat pe fondul unei mișcări de dezicere de cinema-ul conformist în Germania șaptezecistă.

Fassbinder a avut o copilărie dificilă și multe dintre caracteristicile comportamentale și mentale ale artistului se datorează acestei copilării”, mai spunea invitata. Fiu al unor părinți divorțați, având o mamă originală, cu o viață deloc așezată, acesta a trăit o vreme alături de tatăl său – medic, dar care a fost exclus din tagma medicală și atunci și-a închiriat apartamentul ca să poată supraviețui, chiriașii erau toți oameni exotici, care cine știe cât i-au dezvoltat tânărului Fassbinder imaginația.

Fassbinder s-a născut la Bad Wörishofen, pe 31 mai 1945, la trei săptămâni după ce aliații ocupaseră micul oraș. Regizorul a susținut toată viața că s-a născut în 1946, imediat după sfârșitul războiului, iar data adevărată a nașterii sale avea să fie dezvăluită abia după moartea sa, la 37 de ani, provocată de un cocktail de cocaină și barbiturice. Mare creator de teatru și film, Fassbinder a trăit ca într-un gigantic roman.

Și-a abandonat studiile, s-a înscris la o școală de teatru, și-a făcut o trupă de antiteatru, pe care a dus-o din oraș în oraș. A fost numit directorul teatrului din Frankfurt, dar nici acolo nu a stat prea mult, căci s-au ivit repede conflicte între actorii lui și actorii teatrului”, povestește Cristina Corciovescu pentru publicul mai ales tânăr care ocupă librăria.

Pentru că, așa cum se știe, cei mai mulți dintre actorii lui Fassbinder nu erau profesioniști, ci oameni din diverse medii, fără nicio legătură cu teatrul sau filmul, pe care îi găsea cine știe unde, îi lua în piesele sale, și-i fideliza. „Dramaturgia lui mi se pare un soi de hibrid între piesă de teatru, scenariu de film, listă de cuvinte”, continuă Corciovescu. „Dar filmul i-a fost mai apropiat decât teatrul. Adevărul e că în teatru trebuie să fii mereu acolo, iar lui îi plăcea să se miște repede.” Filmul îi oferea libertatea de mișcare de care avea atâta nevoie. A făcut 41 de filme în 13 ani, recordul său fiind acela de 8 filme într-un singur an.

Și tot Fassbinder, ne mai spune criticul de film, era convins că „omul trebuie să aleagă dacă vrea să trăiască scurt și intens sau lung și plictisitor”. El a murit, cum ziceam, la 37 de ani. „Era generos, dar trata oamenii brutal, mai ales pe femeile îndrăgostite de el. Se știe că era bisexual. Stilul lui de viață transpare în filmele și în piesele sale. Și e foarte interesant să descoperi personajul din spatele acestor personaje, care este Fassbinder – un personaj fascinant, dar nu și foarte plăcut”, concluzionează Cristina Corciovescu.

Miruna Runcan, Victor Scoradeț și Cristina Corciovescu

Povestea lui Fassbinder e continuată apoi de scriitoarea și criticul de teatru Miruna Runcan, care își amintește cum, în emoția de după aflarea veștii morții regizorului, gazetele îl numeau „acest Balzac al filmului german”. Filmul, în cazul său, a eclipsat teatrul, deși teatrul nu îi e cu nimic mai prejos. Și, așa cum era și normal, multe dintre piesele sale de teatru au devenit scenarii de film. Ce mai e interesant la Fassbinder, subliniază Miruna Runcan, este că piesele lui nu seamănă între ele. Totuși, „există câteva fire conducătoare tematice, câteva idei fixe, iar prima dintre acestea este insistența pe personajul principal feminin”. Apoi criticul de teatru își amintește cum a fost când a văzut primul spectacol după o piesă de Fassbinder în România. Nu crede că se mai montase Fassbinder la noi până atunci. Și a văzut la Galați „Libertate la Bremen” (textul se regăsește în volum), a cărui premieră a fost în primăvara anului 1992. „Noi nu eram pregătiți pentru așa ceva, nu eram pregătiți pentru teatrul german și în general pentru teatrul de tip expresionist. În primul rând, actorul de teatru de la noi era totalmente nepregătit atunci pentru Fassbinder – suntem la Festivalul Național de Teatru și putem să spunem adevărul… Între timp, lucrurile s-au mai schimbat.”

Apoi, Fassbinder vedea situații, iar aceasta este o altă caracteristică a lui. „Avea această capacitate de a vedea situații și de a le împinge ca pe bilele de biliard”, adaugă scriitoarea. Și încheie întorcându-se la viața regizorului: „Dacă nu ar fi fost zvonul că a fost ucis și dacă n-ar fi fost certitudinea că atunci când i-au făcut autopsia l-au găsit plin de bombonele, una peste alta, am spune că a murit de prea multă muncă. A fost o personalitate fascinantă. Unii l-au tratat ca pe șef de școală. El nu s-a tratat așa”.

El s-a tratat cu cocaină”, intervine cu promptitudine Victor Scoradeţ, traducătorul cărții de față, care ține să sublinieze, în continuarea bisexualității regizorului, cum acesta se identifică mai ales cu personajele sale feminine – de aici și accentul care cade întotdeauna pe protagoniste. „La el, cele mai reușite sun femeile. Feministele l-ar adora pe Fassbinder”, spune Scoradeţ. Să luăm, de exemplu, aceeași „Libertate la Bremen”, în care protagonista ucide 15 personaje. „Una dintre cele mai sângeroase piese. Ea își ucide soțul care e o brută, mama, copiii, amantul, și tot așa… Însă fiecare crimă e foarte bine argumentată. E clar că Fassbinder e doamna Gottfried.” La fel cum și Petra von Kant tot Fassbinder este. Cât despre sfârșitul regizorului, căci tot aici se ajunge, traducătorul preferă ipoteza: „Se pare că ultima linie a fost una mult prea groasă, dar nu se știe dacă a fost o sinucidere intenționată sau doar a crezut că poate duce mai mult”. Și poate că așa a și fost: invincibil în arta sa, Fassbinder să se fi crezut invincibil și în viață.

Cert este că, la 35 de ani de la ultima supradoză, încă mai există un fond necunoscut din creația sa, iar iconicul Fassbinder își duce mai departe, ca nimeni altul, capacitatea de-a surprinde.

Click pe imagine pentru a vedea o galerie foto de la eveniment

Foto: Andrei Gîndac