class="">De ce îl iubim pe Victor Rebengiuc?

Ioana Anastasia Anton: „Acum zece ani, l-am cunoscut pe domnul Victor Rebengiuc când repetam amândoi pentru «Hamlet». Dumnealui juca Polonius. Nu am scos premiera cu el, din motive pe care a ţinut să mi le spună personal. Mi-a dat un telefon, eu eram într-un supermarket şi îmi amintesc că în momentul în care a sunat telefonul şi am văzut pe ecran Victor Rebengiuc m-am retras în colţul cel mai liniştit ca să nu audă că sunt în magazin; aveam senzaţia că vorbesc cu un om care nu e om şi care trebuie protejat de lucrurile cotidiene. Mi-a vorbit cu foarte multă blândeţe şi mi-a spus că el crede în mine ca actriţă. Aveam 22 de ani. A fost momentul în care eu am înţeles că m-am pregătit sa fac profesia asta, că mi-am dorit să o fac şi că, da, sunt actriţă. În acele câteva săptămâni în care am repetat cu dumnealui scenele Ofelia – Polonius, domnul Victor mi-a oferit cel mai de preţ cadou. M-a provocat să-i fac faţă, fără să mă protejeze, fără să mă ajute sau să îmi spună ce să fac. A avut încredere în mine în felul acesta.

Am fost partenera lui de scenă aşa cum şi el a fost partenerul meu de scenă. Îl iubesc pe domnul Rebengiuc pentru că de la el am învăţat ce înseamnă respectul pentru actorul cu care joc, respectul pentru cuvântul pe care îl rostesc pe scenă. El mi-a arătat ce înseamnă iubirea pe scenă. Ulterior mi-a promis că o să ne reîntâlnim într-un spectacol şi aşa s-a şi întâmplat. Îl iubesc pe domnul Victor Rebengiuc ca pe un tată care mi-a deschis mintea şi sufletul pentru teatru… cum numai un tată ştie să o facă“.

Horațiu Mălăele: „L-am cunoscut acum 40 de ani. Nu ştiam mare lucru despre el. Ştiam doar că este un actor măreţ. El, în schimb, nu ştia nimic despre mine. Absolut nimic. Între timp, lucrurile au început să se mişte. Eu, în chimia mea iluzorie, am început să urc. El nimic. Eu dă-i şi dă-i, mai sus, mai sus. El nimic. Mereu constant în măreţia lui. Am bătut cuiele, am petrecut sforile şi, cu un ultim efort, m-am aruncat pe platforma idealurilor mele. Am privit în sus. Respiraţia n-a mai respirat; intestinele s-au făcut zdrenţe. Mă urmărea tăcută o pupilă imensă a unui ochi gigantic. Mirarea mea a privit în jos. Locuiam pe buza superioară a unui cap colosal. Deasupra era nasul. Distanţa de la mine la el era de o prăjină. Ca să-i ajungi la nas îţi trebuia o condiţie foarte bună. Deasupra nasului, cei doi ochi gigantici. Aerul teribil, liniştea şi luciditatea ce ţi-o conferă trupul într-o asemenea situaţie, m-au făcut să înţeleg că acest colos, mereu constant în măreţia lui, era el, unul din reperele idealului meu iluzoriu. Coborârea este periculoasă. Mai rămân“.

Sanda Toma: „Victor Rebengiuc cucereşte prin firesc. Este la fel de adevărat pe scenă sau pe peliculă cum este în viaţă. Simplu, direct şi vertical. A ştiut să îşi şlefuiască talentul cu trudă tenace, cu răbdare şi minuţiozitate de bijutier oriental, devenind de-a lungul anilor mare maestru, un veritabil artist. Ca mai toată promoţia noastră, supranumită «de aur», a fost şi el un romantic întârziat. Viaţa l-a învăţat însă cum să se apere, ascunzându-şi sensibilitatea sub un cinism lejer, presărat cu umor. Victor a fost şi a rămas un desăvârşit partener. Am răsărit împreună, debutând în 1956 pe scena Naţionalului craiovean şi după câteva parteneriate – din păcate puţine, dar glorioase – amurgul ne găseşte jucând iar împreună pe scena Naţionalului bucureştean. Este nespus de plăcut pentru mine să-mi murmur cântecul de lebădă alături de un coleg ca Victor Rebengiuc. Cum aş putea să nu îl iubesc?“.

Ana Ioana Macaria: „În timpul repetiţiilor la «Unchiul Vanea» lucram scena din actul al doilea dintre Elena Andreevna şi Serebreakov. Construisem deja cu o zi înainte, acum reluam şi continuam. Era o scenă de conflict, ne certam în timp ce eu îi puneam picături în ochi. Pentru că mă supăram, ajungeam să-i picur în cap. În acea zi, Yuri Kordonsky – regizorul – m-a luat de o parte şi mi-a cerut să-i torn tot lichidul din sticluţă în cap domnului Rebengiuc/Serebreakov – nu doar picăturile din pipetă – fără să-l avertizez, direct în repetiţie… Am încercat să protestez, speriată (nici măcar nu aveam costume, eram în hainele de stradă…) – regizorul a spus «Pe răspunderea mea!» Asta am făcut atunci când a venit momentul.

Surprins, aproape şocat, Victor Rebengiuc a întors spre mine privirea în care am simţit flăcări de furie. A fost un moment de probabil două secunde, dar care mie mi s-a părut nesfârşit. După care, ca la un exerciţiu de improvizaţie, s-a prăbuşit în sine de tristeţe şi neputinţă odată cu personajul bătrânului profesor, continuând scena, asumând tot… Mi-au dat lacrimile. Când am terminat repetiţia zâmbea, glumea, ştia fără să-i spună nimeni că Yuri vrusese asta, bineînţeles. Victor Rebengiuc repetă de când îl ştiu cu pofta, disponibilitatea, curiozitatea, seriozitatea şi simplitatea unui om care acum intră în meseria de actor. E tânăr. E cel mai generos partener pe scenă dar şi cel mai sever – uneori simultan… Pe Victor Rebengiuc şi pe Mariana Mihuţ îi simt ca pe părinţii mei profesionali de când am terminat facultatea în 1995 şi am intrat în trupa Teatrului Bulandra: m-au certat, m-au tras de urechi când greşeam, dar mi-au dăruit ceva nepreţuit: bucuria de a juca împreună şi a învăţa de la ei. Mulţumesc!“

Marian Râlea: „A trăi pe scenă alături de domnul Victor Rebengiuc este o împlinire a profesiei de actor. Capeţi un sentiment de siguranţă care este alimentat de emoţia şi de profesionalismul Domniei Sale. Îi datorez această stare de graţie marelui actor care poartă cu sine, ca toţi marii actori ai lumii, «tinereţea fără bătrâneţe!»“

Adrian Titieni: „Cum să nu îl iubim? Cu uimirea şi curiozitatea lui de copil, vine până la această vârstă cu atitudinea de revoltă inteligentă a înţeleptului, cu sobrietatea şi distincţia lui regală; nu poate fi decât un arhanghel născut să înnobileze această profesie şi un exemplu viu de viaţă trăită pentru cauza teatrului. Bucuros că îl cunosc şi că în unele situaţii am putut să îi fiu aproape.“

Gigi Ifrim: „De ce îl iubesc şi îl respect foarte mult pe Victor Rebengiuc? În primul rând pentru că mi-a dat marea şansă de a fi actor la Teatrul L.S. Bulandra, unul dintre cele mai importante teatre, pe vremea când dânsul era director acolo, iar asta mi-a hotărât într-un fel destinul. Trebuie să îl iubim pentru că a făcut atâtea roluri minunate în teatru şi în film, roluri care vor rămâne memorabile pentru totdeauna. E un fel de Robert De Niro al Europei pentru mine, un actor în care am crezut şi cred în continuare, fără vârstă, şi care prin fiecare apariţie a dânsului ne-a umplut inimile de bucurie. Pentru mine, el a fost şi rămâne un exemplu. Un profesionist desăvârşit! M-am gândit de multe ori că, în această profesie, un drum bine făcut este precum cel al maestrului Rebengiuc: să îţi respecţi publicul, să nu faci rabat de la calitate – sigur, cu bune şi cu rele, căci meseria asta nu e toată roz; dar să ţii cu dinţii de ea şi de ce vrei să arăţi publicului, pentru ca lumea să te respecte. Pentru că joci pentru oameni.“

Intrați pe hashtagul #iloverebengiuc pentru a vedea și mai multe răspunsuri la întrebarea: ”De ce îl iubim pe Victor Rebengiuc?”