class="">Dimitra Stasinopoulou: „Eu nu fac fotografii pentru glorie, ci pentru inimă!”

Dimitra Stasinopoulou: „Eu nu fac fotografii pentru glorie, ci pentru inimă!”

Am reîntâlnit-o pe Dimitra Stasinopoulou la câteva zile după vernisajul expoziției „Happiness”, din cadrul manifestărilor FNT 2017. Se întâmpla cu o zi înainte de Sărbătoarea Sfântului Dumitru, într-o dimineață de toamnă caldă, când ne-am dat întâlnire la cafeneaua unui hotel mare din București.

 

4 noiembrie 2017,  Stiri

Eram deja la locul stabilit când, prin telefon, Dimitra mă anunța, calmă, că nu găsește loc de parcare și trebuie să mergem în altă parte. S-a întâmplat următorul lucru: odată ieșită în fața hotelului, am fost recuperată rapid și, după mai puțin de 30 de secunde, Dimitra a zis: „Let’s start the interview!”. Am auzit, în timp ce conducea, apoi la cafeneaua din Dorobanți unde ne-am așezat, povestea devenirii ei ca fotograf și a legăturii ei magice cu România.

Până la vârsta de 50 de ani, nu făcusem nicio fotografie și nici nu făcusem vreo călătorie singură. Peste tot pe unde mergeam, în vacanțe, soțul meu era cel care făcea fotografii. Eu nu am avut niciodată intenția să îmi fac din asta o preocupare. Dar s-au legat niște întâmplări care m-au condus către ceea ce fac acum. Eram cu soțul meu, care are afaceri în România, în vacanță. Am luat aparatul foto, am făcut niște fotografii, iar doctorul Lascăr, care era unul dintre prietenii noștri, le-a văzut și i-au plăcut foarte mult. Se întâmpla în 2003. Când am mers în vizită la el, am printat pentru el o parte din acele fotografii și i le-am dus. După câteva zile, am primit un telefon de la Caius Dragomir, care îl cunoștea pe doctorul Lascăr, și care, la momentul acela, era ambasadorul României la Atena. Văzuse fotografiile mele la doctorul Lascăr și m-a invitat să realizez o expoziție la ambasada României din Grecia. Lucru care s-a și întâmplat. A fost o atmosferă frumoasă și mulți dintre cei care au fost acolo m-au încurajat să adun acele fotografii într-o carte. Sincer, nu mă gândisem la așa ceva. Era dificil să realizez o carte și nici nu eram un fotograf profesionist, ca să justific o asemenea acțiune”, a povestit Dimitra. A realizat „cartea” – un album foto impresionant, pe care l-a numit „Romania of My Heart” . A fost primul dintr-o serie care a urmat, cu fiecare călătorie realizată în varii colțuri de lume.

Lansarea albumului „Romania of My Heart” a avut loc în 2005, la Ateneul Român. Au fost invitați ambasadori, oameni de cultură și chiar președintele de atunci, Ion Iliescu.

Am oferit atunci cărți la toată lumea, inclusiv chelnerilor care serveau. Unei doamne în vârstă, care era la garderobă, i-am oferit, de asemenea, un album. Mi-a mulțumit și mi-a spus: Este prima oară, de când lucrez aici, când primesc un cadou. Mi-au dat lacrimile la vorbele acelei femei”, zice Dimitra și este la fel de emoționată acum, când povestește toate acestea, ca atunci când doamna de la garderobă i-a făcut acea scurtă confesiune.

13.000 de albume oferite cadou

După albumul „Romania of My Heart”, Dimitra a decis să călătorească singură. Până în prezent, a făcut cadou nu mai puțin de 13.000 de albume. Albume despre India, China, Bhutan, Papua- Noua Guinee, Etiopia. Toate au fost realizate din banii ei. Toate au fost felul ei de întoarce o parte din ceea ce a primit, de la alți oameni, când s-au lăsat fotografiați. Pentru că atunci când un om se lasă fotografiat, îți oferă o parte din inima lui, crede Dimitra.

Le-am spus copiilor mei (n.r.: Dimitra are doi băieți) ca atunci când voi muri să pună lângă mine cele 4.000 de scrisori pe care le-am primit de la oamenii pe care i-am cunoscut în călătoriile mele. Cred că, după copiii mei, cărțile mele sunt cel mai frumos scop pe care l-am avut în viață”, zice Dimitra Stasinopoulou.

Când a ajuns prima dată în Bhutan, a avut o revelație: „Când cobori din avion, vezi ceva magic. Parcă ești în secolul al XV-lea! Aeroportul este ca un templu, peste tot sunt copii-călugări!”. Poate de aceea a hotărât să realizeze nu unul, ci două albume despre Bhutan!

Conexiunea ei cu România ține de ceva magic și inexplicabil. Până și prenumele îi este predestinat. Sfântul Dimitrie este protectorul Bucureștiului (nu am știut asta, până am aflat de la ea). Și pornind de la această precogniție, Dimitra a căutat în arborele ei genealogic vreun strămoș îndepărtat care ar fi putut avea legătură cu România. Nu a găsit nimic, însă ceva trebuie să fi fost, mai presus de materialitate și de legături de sânge. Ceea ce a făcut-o să caute atât a fost o întâmplare petrecută în urmă cu mai bine de 15 ani, în timp ce se afla la București. Era perioada în care leul se devaloriza de la o lună la alta și inflația urca galopant. Dimitra avea o colecție de icoane vechi, pe care le adunase „cu scop artistic”, pentru valoarea lor ca piese de colecție de artă veche, nu pentru că ea ar fi vreo persoană religioasă.

I-am cerut unei doamne să mă ducă pe Lipscani, să cumpăr niște antichități. Într-o casă de lemn, dărăpănată, am văzut un obiect care avea forma unei căsuțe și care părea foarte vechi. A costat un milion de lei, în bani vechi, cum erau atunci. Atât aveam la mine, în portofel, atunci. Era o sumă ridicol de mică, pentru vremea aceea! Nimeni nu a știut să îmi spună ce este acel obiect, până să-l duc la un restaurator de artă. Persoana care l-a curățat mi-a spus că este un chivot bisericesc din Maramureș, din secolul al XVI-lea. Mi s-a făcut piele de găină când am auzit ce vechime are! Pentru restaurare am plătit de zece ori mai mult decât plătisem pentru a-l achiziționa, dar asta este altă poveste! L-am arătat prietenilor mei și le-am spus că aș vrea să îl donez unui muzeu, poate Muzeului Țăranului, dar ei au zis Nu, să nu îl dai!”.

A păstrat chivotul, a plecat în Grecia, iar după o lună a revenit în România. În București, tocmai se afla în vizită președintele Greciei, iar ea a primit atunci o invitație la o recepție.

Era prima dată când eram invitată la o recepție oficială. Erau și președinții celor două țări, era acolo și Patriarhul României de atunci, îmbrăcat tot în alb. Iar lângă patriarh, se afla un preot nu prea înalt de statură.”

Zâmbetul unui om este o bucată din inima sa

Nu aveam o afinitate pentru preoți și nu înțelegeam de ce acel preot a venit lângă mine și a început să îmi vorbească, spunându-mi să vin la el, la biserică. Am întrebat-o pe soția ambasadorului cine este, iar ea mi-a spus că este un sfânt și că numele lui este Părintele Galeriu. Nu știam nimic despre el, dar a doua zi m-am dus la biserica unde slujea, la Sfântul Silvestru. Casa lui era foarte aproape de biserică și era atât de sărăcăcioasă! I-am arătat Părintelui Galeriu chivotul, i-am spus că am vrut să îl donez unui muzeu, dar prietenii mi-au zis să îl păstrez, iar acesta, care avea o blândețe în ochi și pe chip, a spus: Cel care a făcut acest obiect, l-a făcut pentru biserică și pentru Dumnezeu. Omul acela și-a pus sufletul în el. Acest obiect a fost furat din biserică, dar a ajuns la persoana potrivită care să îl returneze bisericii”. A urmat povestea unei prietenii pe viață cu Părintele Galeriu. Dimitra l-a admirat și l-a prețuit pentru tot ceea ce făcea, din har și din credință, pentru oamenii simpli și sărmani – părintele hrănea 500 de suflete, zilnic!

Dimitra Stasinopoulou nu este o persoană religioasă și cu atât mai puțin superstițioasă. Crede în energiile și conexiunile care îi leagă pe oameni. O astfel de energie a simțit cu ani în urmă, când mergea cu mașina la Suceava și a observat, într-un cimitir plin de oameni, cum aceștia aranjau crucile. I-a rugat pe prietenii ei să oprească mașina, ca să facă poze. A cerut voie, desigur, iar bătrânului cu care a vorbit și pe care l-a fotografiat, i-a oferit, din portbagaj, albumul despre România. Omul a fost impresionat, i-a mulțumit și, la rândul său, i-a oferit, în felul său simplu, un cozonac care, a zis el, era pentru „sufletul morților”, pentru că era Sărbătoarea Morților.

Dacă un om te place, îți zâmbește. Zâmbetul lui este o bucată din inima sa”, spune Dimitra. Din toate călătoriile ei, Dimitra a primit „milioane de inimi”. Și acum, după mulți ani de la călătoria în India, Dimitra Stanisopoulou primește scrisori de la un șofer de taxi, un om dintr-o castă inferioară, în casa căruia a intrat și a mâncat din bucatele pregătite de mama acestuia.

Din albumul pe care ea i l-a oferit ulterior vizitei, acelui om îi va zâmbi, până în eternitate, din fotografie, mama sa, acum defunctă.

Când vorbește, Dimitra povestește enorm despre întâmplări ai căror protagoniști sunt câțiva oameni „mari”, cum ar fi președinți de state, pe care i-a cunoscut, datorită albumelor sale, dar mai ales oameni simpli, „neînsemnați”, dar ale căror gesturi spun enorm despre inimă, suflet și umanitate. La fel face și în povestirile ei fotografice. „Eu nu fac fotografii pentru glorie, ci pentru inimă!”. Această frază, spusă la finalul interviului, se regăsește în fiecare fotografie făcută de Dimitra.

Click pe imagine pentru a vedea o galerie foto de la vernisajul expoziției din FNT 2017.