class="">Iarna de Jon Fosse

“Aici, esenţial este nu atât dialogul exterior, cel care se rosteşte şi se aude, ci acela interior, al fiinţei, cu destinul său şi cu moartea. Structura dramatică a piesei îmi evocă, însă, încă un mare om de teatru al secolului XX, şi anume Samuel Beckett, prin tulburătoarea sa capacitate de a investi elipsa – deci golul, absenţa, tăcerea – cu o forţă generatoare de profunde sensuri existenţiale. Este ceea ce a permis creatorilor acestui spectacol să experimenteze o formulă spectaculară şi stilistică inedită, în care, într-un decor abstract şi ascetic – având însă uluitoarea şi paradoxala capacitate de a exterioriza şi interioriza IARNA – evoluează, în universuri paralele, unde gravitaţia şi imponderabilitatea par că se contopesc, corpuri reale şi corpuri fantasmatice, pulsiuni reprimate şi pasiuni devastatoare, care ne vorbesc despre singurătate, despre nevoia de celălalt şi despre dificultatea de a comunica.” (Anca Măniuţiu)