class="">Mihai Măniuțiu, regizor: „Teatrul le dă energie oamenilor!“

Mihai Măniuțiu, regizor: „Teatrul le dă energie oamenilor!“

În Festivalul Naţional de Teatru stăm de vorbă cu poetul, prozatorul, regizorul, dar şi directorul de teatru Mihai Măniuţiu.

28 octombrie 2017,  Stiri

Pompilius Onofrei:  Cu două lansări de carte – un volum de poezie şi o culegere de proze, cu patru spectacole cărora le semnează regia (două montate pe scenele Capitalei, unul venit de la Oradea şi încă unul din Timişoara) şi cu alte două producţii invitate cu trupa Naţionalului clujean pe care o coordonează în calitate de manager – Mihai Măniuţiu este – fără doar şi poate –  artistul reprezentat cel mai complex în această a 27-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru. Aşadar tot atâtea măşti ale sufletului – ca să menţinem simbolistica teatrală –, tot atâtea faţete ale unei personalităţi care încearcă să acopere atât de variatele domenii ale acestor arte ale exprimării umanului…

Mihai Măniuţiu:   … măşti, sau poate oglinzi pe care le fac pentru ceilalţi… Asta încerc, să fac spectacole, sau să fac lucruri în care ceilalţi să se poată privi şi, câteodată, ceilalţi să poată şi trece prin oglindă, dincolo, într-o altă realitate.

P.O.:  Aş vrea să le privim puţin mai îndeaproape şi poate să descriem pe rând reflexiile fiecăreia din aceste oglinzi, pentru ca publicul festivalier să capete o viziune mai amplă, ca o reflecţie asupra acestui mod creativ de a exista a lui Mihai Măniuţiu. Şi aş porni de la cărţile lansate în a doua zi de Festival – de la culegerea de proze scurte apărută de curând la editura Humanitas – “Fuga cu Henri”.

M.M.:  E o culegere în care am adunat acele proze scrise într-un arc de timp de… iată, acuşi se fac patru decenii: cele despre care am considerat că vorbesc şi astăzi cititorului. Le-am “strâns” într-o carte de 400 de pagini care poate părea voluminoasă, dar care nu mai e aşa dacă te gândeşti că adună peste 35 de ani de proze scurte – cele care îmi plac cel mai mult…

P.O.:  … care pornesc de la debutul din anii ’80 – cu „Un zeu aproape muritor”– şi ajung până la cele de astăzi, care dau şi titlul volumului de faţă.  Aşadar – sunt „opere alese“…

M.M.:  (râde) …Opere alese de mine, i-adevărat, pentru această culegere…

P.O.:  Cât despre „Avionul fantomă” – această nouă carte de poeme editată de curând de Tracus Arte?

M.M.:  „Avionul fantomă” este un volum în care vorbesc în poeme despre amintirile legate de tatăl meu, care a fost pilot de război şi care a avut experienţe pe care eu le-am aflat trunchiat şi foarte-foarte târziu… pentru că el a fost dat afară din aviaţie imediat ce s-a terminat războiul, din cauză că a luptat împotriva „marelui prieten“ sovietic; a fost pe frontul de est şi a fost distins pentru ce a făcut acolo… Sunt istorii multe: i-au murit mitraliorii împuşcaţi în carlingă, în timpul misiunii… şi câte altele… Iar când eu m-am născut – am cunoscut un om a cărui viaţă, într-un fel, se terminase atunci când n-a mai putut urca în avion: el mai trăia numai prin noi, pentru familie. Un muncitor care s-a recalificat ca maistru la locul de muncă… Şi despre omul ăsta vorbesc în cartea mea de poeme.

P.O.:  …despre un  vis frânt…

M.M.:  Despre un om cu visul zdrobit. E cumva o traumă de care n-am fost conştient atunci când eram mic şi e, într-un fel, un volum reparatoriu pentru mine; şi exorcistic.  E „Avionul fantomă” cu tatăl-fantomă…

P.O.:  Să trecem la directorul de teatru Mihai Măniuţiu şi la cele două spectacole cu care Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca a fost invitat în FNT: „Procesul” după Franz Kafka şi „Playlist” de C.C. Buricea-Mlinarcic…

M.M.:  Două spectacole cu care am fost selectaţi de excelenta selecţioneră care este Marina Constantinescu: „Playlist” – un spectacol de studio în regia lui Tudor Lucanu, cu un subiect aproape contemporan (porneşte de dinainte de 1989 şi ajunge aproape până în zilele noastre) având un mesaj foarte puternic; şi, desigur, „Procesul” după Kafka, pus în scenă de Mihaela Panainte, care şi el este un spectacol foarte riguros şi foarte complex despre complicaţiile absurde ale lumii de azi, ale condiţiei umane, de fapt; un  spectacol foarte bine făcut şi care sper că a prins la public. Spun asta – dat fiind că, la rândul meu având patru producţii proprii în FNT şi trebuind să conduc repetiţiile acestora – nu am putut, din păcate, să asist la reprezentaţii şi să-mi dau seama pe viu cum a reacţionat publicul la această propunere de recitire a lui Kafka, dar am semne că Teatrul Naţional din Cluj s-a prezentat mai mult decât onorabil.

P.O.:  Pot confirma şi eu asta, căci am văzut „Procesul” şi la premiera clujeană, dar şi aici, în prima reprezentaţie din FNT, iar spectacolul a crescut frumos în rigoare şi precizie, în culoare (deşi este realizat mai mult în alb-negru) şi în semnificaţii. Şi dacă ne gândim la cele patru chemări la rampă din prima seară – se confirmă interesul şi plăcerea cu care a fost întâmpinat de publicul Festivalului.

M.M.:  Mă bucur să aud asta, din nou.

P.O.:  Cât despre cele patru propuneri teatrale care poartă semnătura regizorului Mihai Măniuţiu?… Văzându-le, mă gândesc, că ele ar putea fi aşezate sub o cupolă comună, să zicem – cea a conceptului de vis: în fiecare din aceste spectacole există trimiteri sau referiri concrete la forme de vis, de visare, de iluzie, de iluzii: şi în „Jurnalul lui Robinson Crusoe” după Naum, pus în scenă la Odeon alături de Ada Milea, şi în „Iarna” de Jon Fosse de la Nottara, dar şi în acest mănunchi de texte pirandelliene adunate de Anca Măniuţiu sub numele de „Cafeneaua Pirandello” realizate împreună cu trupa Teatrului „Regina Maria” din Oradea; sau – în cea mai vehementă matrice a visului, pusă în forma tulburătorului spectacol de la Naţionalul timişorean – „Rambuku”, al aceluiaşi nordic dramaturg, Jon Fosse. Spectacolele menţionate poartă şi amprenta – deja de neconfundat – a coregrafiilor semnate Andrea Gavriliu,  ultimele trei şi a muzicii lui Mihai Dobre, iar toate, dimpreună, se bucură de inventivitatea scenografiei lui Adrian Damian.

Vis – aşadar?

M.M.:  Da. Sunt spectacole în care există lucruri comune, între care, da,  visul… Deci ele comunică. Sunt ca vasele comunicante. Sunt făcute pe parcursul unui acelaşi an de zile şi desigur că îşi vorbesc unul altuia. „Rambuku”, „Cafeneaua…” şi „Iarna” au această amprentă de teatru-dans… adică dansul, prin Andrea Gavriliu devine foarte important în spectacolele mele, iar prin colaborarea cu Ada Milea musical-ul a fost o încântare, o joacă frumoasă. Îmi place foarte tare să mă joc din când în când şi să mă gândesc doar la plăcerea celorlalţi. Bineînţeles că-mi face şi mie plăcere, dar asta mi se întâmplă când lucrez la orice spectacol: eu îmi iau plăcerea întotdeauna… Însă, ce vreau să zic: în cazul musical-ului m-am gândit mai cu seamă la plăcerea spectatorilor: să îi bucure acest spectacol, să le dea energie. De fapt la asta mă gândesc întotdeauna: că un spectacol bun oferă energie şi nu ia din energia publicului… adică dăruieşte. Şi eu mă simt bine că spectator când ies încărcat energetic şi nu consumat de ceea ce văd.

Fotografii: Adi Bulboacă

P.O.:  Am pornit acest interviu de la cele două măşti ale emblemei Thaliei. Şi-atunci aş propune un exerciţiu: regizorul Mihai Măniuţiu să atribuie câte o expresie a măştii, aproximată din infinitele nuanţe aflate între cele două extreme, fiecăruia din spectacolele sale prezente în FNT…

M.M.:  S-o-ncepem, atunci, de la ce e mai simplu: „Jurnalul…”:  – zic comedie, fără nici o ezitare. La „Iarna” e mai nuanţat – e o meditaţie. Nu pot să o numesc altfel: o meditaţie despre singurătate şi întâlnire, despre întâlnirile care par întâmplătoare şi uneori se dovedesc a fi cele mai importante din viaţa noastră; e un poem, de fapt, despre a fi / a nu fi… singur. Cât despre „Rambuku” – da, înclină spre dramă şi tragedie. Iar „Cafeneaua Pirandello”… aş numi-o… o comedie amară.

P.O.:  Mulţumesc pentru acest mic joc „de-a masca“… şi, pentru că ne aflăm în Festivalul Naţional de Teatru al cărui  actuală ediţie are ca mottoTeatrul schimbă lumea” – ce semn de punctuaţie ar pune artistul Mihai Măniuţiu după această ipoteză? Sau care ar fi comentariul?

M.M.:  Teatrul le dă energie oamenilor! Dacă îi şi schimbă…  pentru a şti asta, trebuie să-i urmărim îndelung…