class="">Roberto Bacci: „În România am parte de mari întâlniri”

La Festivalul Național de Teatru de la București ați mai fost și ați venit și la cea de-a 27-a ediție, desfășurată în 2017 cu tema „Teatrul schimbă lumea”. Ce ați pune după teatrul schimbă lumea: un semn de întrebare sau un semn de exclamare?

Eu nu aș pune semnul exclamării și nici semnul întrebării. Aș pune, mai degrabă, puncte, puncte. După cum bine spun evreii, dacă o persoană salvează o altă persoană, înseamnă că salvează lumea. Ar fi suficient ca festivalul să schimbe într-o mică măsură viața unei singure persoane și deja ar schimba lumea. Mai greu e să găsim acea persoană pe care să o putem schimba, dar cu siguranță ea există. Mai cu seamă că aici sunt spectacole cu viziune, care te fac să reflectezi, spectacole a căror energie și forță se răsfrâng asupra ființei umane și în fața cărora nu poți rămâne indiferent.

Ne spuneți niște titluri de spectacole în acest sens din FNT?

Câteva doar, pentru că este imposibil să le vezi pe toate într-un festival atât de complex. Îmi vin în minte acum spectacolul lui Robert Lepage „Hamlet / Collage”, spectacolul lui Andrij Zholdak „Rosmersholm”, dar și spectacolele lui Mihai Măniuțiu – sunt patru în acest festival și e meritul lui, desigur. Sunt spectacole care reprezintă o muncă colosală a trei mari regizori, cu mari actori. Pentru că un mare regizor, dacă nu distribuie în spectacol un mare actor, nu funcționează întotdeauna.

 Știți ce înseamnă un festival mare, pentru că ați condus așa ceva. Și nu e ușor să îl faci, dar până la urmă e frumos…

Un festival are nevoie de experiențe variate: unele legate de oraș, de cetate, altele legate de generația tânără… Eu am organizat un festival internațional care a avut 23 de ediții. Și am o oarecare experiență, de aceea vă pot spune că Festivalul Național de Teatru de la București este un festival gândit. Și nu e ușor lucru să gândești un festival. Se simte că există o mare muncă în spate. Și în plus, aveți norocul de a o avea pe Marina Constantinescu, director artistic și selecționer, care este o cunoscătoare. Călătorește mult, are notorietate și prestigiu, poate contacta personalități și invita spectacole atât de diverse. De aceea, FNT este un mare festival de teatru, un festival deschis. Iar publicul care vine la acest festival este unul inteligent, se vede după reacția lui. Trag această concluzie și din experiența mea cu teatrul românesc: în general, publicul de teatru din România este un public avizat. Teatrul românesc este puternic, pentru că și publicul lui este puternic. Atâta timp cât relația aceasta stă în picioare, teatrul chiar poate să schimbe lumea.

Vedeți  mult teatru în România și la festivaluri din țară, veniți uneori și la premiere. Ați și montat în România – trei spectacole, la Teatrul Național Cluj-Napoca. Cum ați lucrat cu trupa de acolo? Cum vi se par actorii? Cum ați descrie școala românească de teatru?

Trebuie menționate două lucruri foarte importante. Să lucrez la Cluj în toți acești ani a fost pentru mine ca și cum mi-aș fi creat o familie împreună cu actorii – asta pentru a desființa cumva ideea că regizorul rămâne pe dinafară în raport cu actorii. Eu cer mult de la actori, dar le dau și foarte multă libertate, pentru că am nevoie să construiesc spectacolul împreună cu ei. Apoi, am avut norocul să mă întâlnesc aici cu actori care sunt, la rândul lor, profesori, responsabili de formarea unor noi generații de actori cu care astăzi împart scena. Profesorul și elevul joacă împreună. E o experiență rară să poți lucra în același timp cu profesorul și elevul său, la același spectacol. În Italia este aproape de neconceput așa ceva. E drept că și școlile de teatru sunt puține și că gradul de pregătire al tinerilor actori italieni nu atinge performanțele celor formați în școlile românești. În România, universitățile pregătesc actori pentru o viață, mai complecși și mai competenți. Am văzut, de exemplu, în spectacolul lui Mihai Măniuțiu, „Rambuku”, realizat la Teatrul Național din Timișoara, excelenți tineri actori, care fac performanță și în dans. E adevărat: au lucrat cu o extraordinară coregrafă – Andrea Gavriliu. Am și invitat-o pe Andrea să lucreze în Italia, să susțină un laborator, așa cum am invitat și spectacolul „Iarna”, montat de același Mihai Măniuțiu la Teatrul Nottara, în cadrul unui festival de la Florența.

Dar să revenim. Actorii din România sunt dansatori, cântăreți, iar în anumite spectacole de la Cluj, bunăoară, sunt chiar și acrobați. Apoi lucrează mult și cu dedicare asupra personajului. Și atunci ce să mai spui despre un actor? Mai complex de atât… Actorii români sunt niște instrumente extraordinare, atât pentru ei înșiși, pentru profesia pe care și-au ales-o, cât și pentru regizorul care lucrează cu ei și, bineînțeles, pentru spectatori. În plus, au o mare dorință de a munci, chiar dacă mulți sunt angajați într-o instituție de stat, cu posturi stabile și nu liberi, pe piața munci, ca în Italia. Ai spune că într-o astfel de situație ar putea interveni rutina, dar la Cluj nu am găsit acest lucru. Actorii își doresc să facă lucruri noi, își doresc inovații, provocări, vor să se simtă vii pe scenă, să fie profesioniști. E un mare noroc pentru România.

E un elogiu adus actorului român?

Asta am întâlnit eu aici, actori complecși și sunt foarte bucuros de fiecare dată când mi se propune să lucrez în România, tocmai pentru că am avut mereu parte de mari întâlniri.

Și la București când veți monta?

De îndată ce se va ivi ocazia. Sper să se întâmpe lucrul acesta și să lucrez și la București.

 Ce actor de aici vi-l doriți într-un spectacol?

Pe Marius Manole. L-am invitat și la Florența, cu „Însemnările unui nebun”. E un mare actor. Are toate caracteristicile unui actor complex. Aș dori să mâ întâlnesc și la București cu o trupă, cu un grup de actori, așa cum m-am întâlnit la Cluj. Aici există însă mai multe teatre, actorii migrează dintr-un loc în altul, ar fi o mare provocare să îi aduni și să îi ții laolată…

Ați călătorit mult prin lume, ați văzut mult teatru, divers teatru. Știți și cum se promovează teatrul unei țări. Dar cum ar trebui să fie mai cunoscut în lume, de exemplu, teatrul românesc? Ce strategie ar trebui implementată?

Există o problemă în a duce spectacole românești în străinătate. Nu e vorba de tipul de spectacol, de limbajul teatral sau de calitatea acestuia, ci de costurile deplasării unei producții. Pentru a invita un spectacol cum e „Iarna”, de exemplu, al lui Mihai Măniuțiu, un spectacol cu patru actori, trebuie să se deplaseze un grup de peste 20 de persoane. În Italia, acest lucru este de neconceput. Pentru că fiecare om din echipa, inclusiv din echipa tehnică, implică costuri ridicate. Presupune un efort financiar foarte mare, în special pentru cel care invită spectacolul. Și asta se întâmplă cu multe teatre străine, nu numai cu cele românești. Și în Polonia, unde am lucrat mult, și în Rusia e la fel. Poate două – trei teatre din Italia își permit luxul de a invita astfel de spectacole din teatre de repertoriu. Spectacolele românești de o așa factură pot fi invitate doar acolo unde sunt mulți bani. Și cu toate acestea, teatrul românesc este cunoscut în Europa. De exemplu, o revistă importantă de specialitate din Italia, Hystrio, a dedicat recent un dosar întreg teatrului românesc, un portofoliu amplu consacrat artei scenice din România. Teatrul românesc nu este un teatru izolat. Important e să insiste întotdeauna pe calitate. Cu acest criteriu – calitatea – se deschid granițele și… rămân deschise.

 Ce ați dori să vedeți la ediția din 2018 a Festivalului Național de Teatru?

Mi-ar plăcea să văd proiecte, pentru că de spectacole se ocupă Marina Constantinescu și dumneaei este foarte bună să facă selecția. Nu cred că are nevoie de sfaturi. Dar mi-ar plăcea să văd proiecte de formare – nu doar a actorilor, ci de formare a dramaturgilor, de pildă. Sau poate chiar un laborator la care să se întâlnească regizorii: un laborator pentru regizori, la care fiecare invitat să lucreze cu un grup mic de actori. Un laborator intim: cu discuții și practică între 20 de regizori – cinci nume foarte mari și 15 tineri activi; să stea împreună două săptămâni, în același loc, cu actori la dispoziție, să învețe instrumentele, să facă schimb de meserie. La Pontedera am făcut așa ceva, dar cu resurse limitate. Este un fel de a vedea și a descoperi teatrul care se naște din gând și din experiența directă. Acest lucru ar fi fascinant și pentru spectatori, dar ei trebuie ținuți la distanță atâta timp cât are loc procesul de creație în laborator. E un tip de lucru care trebuie protejat. Același tip de abordare aș propune și pentru dramaturgie, ca să se înțeleagă mai bine felul în care dramaturgul își concepe o poveste, dar și felul în care se poate construi o poveste împreună cu alți autori – cinci dramaturgi de exemplu – fiecare să pună în joc mijloacele care îi sunt familiare.

Arta teatrului e simplă, dar atât de bogată prin posibilitățile sale creative! Fiecare element al acestei arte are nenumărate aspecte creative care pot fi împărtășite. Experiențe de acest gen sunt oportunități din care poți să îți tragi seva, să te alimentezi. Din punctul meu de vedere, următorul festival ar trebui să aibă ca temă hrănirea. „Omul nu trăiește doar cu pâine”. Acesta ar putea fi chiar titlul. Spectacolele sunt pâinea coaptă. Dar procesul e unul lung, începem de la grâu, care trebuie măcinat, urmează apoi drojdia, care face să crească totul, adăugăm atâtea alte ingrediente și abia apoi ajungem la pâinea coaptă, care este spectacolul de teatru. Cred că ar trebui să gândim în acești termeni experiența unui festival.

Despre teatrul dumneavoastră – Teatro ERA, parte a Teatrului Național al Toscanei din Italia, ce ne puteți spune?

L-am înființat cu numele de Centrul de cercetare teatrală de la Pontedera acum 44 de ani. Aveam un grup de actori amatori și așa a început totul –  căutând împreună. Activitatea are astăzi două direcții. Pe de-o parte, sunt producțiile proprii și co-producțiile cu teatre străine. Aducem pe scena noastră și spectacole din țară și din străinătate. Punem mult accent pe trupele tinere. Există rezidențe teatrale pentru tineri, ajutându-i să-și creeze propriul proiect. Apoi, cealaltă direcție ține de o serie de proiecte extraordinare pentru creatori și spectatori, deopotrivă: „Să visezi la teatru”, „50 de spectatori de adoptat”, „Mânecile care mișcă visele” sau „Păpuși între Occident și Orient” la care participă artiști din diferite țări ale lumii. Am avut multe proiecte excepționale de-a lungul vremii. În ultimii ani acordăm însă atenție mare lucrului cu spectatorii. Căutăm mijloace prin care să-l punem pe spectator „să lucreze” mai mult, să nu fie doar un simplu spectator la teatru. Desfășurăm proiecte precum cel cu „adoptatul” acestora, unde 50 de spectatori, timp de șase luni, sunt călăuziți prin teatru. Iau parte la întregul proces de creație și văd mai ales ceea ce nu se vede într-un spectacol. Spectatorii sunt primiți în laborator, ca să înțeleagă cum ia naștere un personaj, cum se construiește spațiul teatral, cum se ridică un spectacol. Trei ani la rând au venit câte 50 de spectatori în serie și pentru mine a fost o experiență minunată. Iar ei au rămas apoi, bineînțeles, spectatori fideli ai teatrului.

Un alt proiect recent al nostru se numește „Să visezi la teatru”: publicul ajunge la teatru la opt și jumătate seara și pleacă din teatru la opt și jumătate dimineața. Trec dintr-un spectacol de teatru într-o meditație. Apoi fac exerciții fizice pentru explorarea propriei ființe, după care spectatorii sunt adormiți, la propriu, cu o poveste scrisă special pentru acest proiect, pe scena teatrului unde sunt amenajate 12 paturi. Există o poveste de noapte bună și o poveste de deșteptare dimineața, însoțită de o muzică compusă special pentru acest „spectacol”. După deșteptare, se trece la exerciții de trezire a simțurilor, iar apoi călătoria se încheie cu un bogat mic dejun și cu o poveste despre rostul zilelor noastre – totul cu o regulă fundamentală, cea a tăcerii absolute. În toate cele 12 ore, toate cele 12 persoane – atâția sunt spectatorii ce intră în acest periplu – nu au voie să vorbească. E o experiență minunată pentru cei care au trecut prin acest fel de spectacol.

Pentru mine nu e suficient ca spectatorul să vină și doar să vadă un spectacol, pentru că riscă să aibă cu teatrul o simplă relație de consum. Cred că publicul are nevoie să înțeleagă tot potențialul pe care teatrul îl poate oferi, dincolo de spectacolul creatorilor. Dar pe lângă aceste proiecte, la Pontedera facem, bineînțeles, și spectacole.

 Organizați în continuare festivaluri?

Nu mai fac festivaluri. În lipsa banilor nu poți organiza cum se cuvine un festival. Sunt mult prea mari costurile. Iar astăzi, în Italia, situația economică este mai mult decât neliniștitoare în ceea ce privește cultura. Există câteva festivaluri care au o finanțare bună, dar sunt mari vitrine, nu și laboratoare. Pentru mine, un festival trebuie să aibă un aspect de laborator, laborator asupra artei teatrale. Eu asta am făcut. În 1978 am făcut un mare festival, care azi e în cărți de istorie a teatrului. Este vorba despre un festival de stradă, la Santarcangelo, unde, în fiecare seară exista câte o temă care trebuia rezolvată. Titlul festivalului era „Orașul în teatru”.

Într-o seară, de exemplu, aveam ca tema „Orașul pe verticală” și atunci era necesar de explorat toate spațiile din oraș pe verticală, cu muzica ca element de bază. În altă seară era „Hrana” sau din ce se hrănește un oraș? Participau trupe de teatru din multe țări ale lumii și fiecare grup propunea câte o abordare a temei. Iar spectatorii urmau un parcurs prin orașul transformat de experiența teatrală. Piața devenea scenă și orașul actor. Festivalul se transforma astfel într-un mare laborator de teatru de stradă, iar trupele participante aveau ca sarcina să inventeze zilnic limbaje și mijloace prin care să răspundă provocărilor, să abordeze și să transforme temele date ad-hoc. La sfârșitul festivalului, numărul spectatorilor se dubla. Unii dormeau pe stradă ca să nu piardă momente importante ce urmau să se desfășoare noaptea, bunăoară. Era ca o petrecere teatrală continuă. Era un timp în afara timpului – asta cred că înseamnă un festival!

Foto: Lucian Muntean