4 personaje: Emma (Elena Purea), soțul Robert (Richard Balint), amantul Jerry (Theo Marton) și un chelner (Mihai Crăciun). 4 măști și un lung șir de replici înregistrate (precum în Lacrimile amare ale Petrei von Kant al lui Radu Nica de la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe), redate ca parte a obsedantului univers sonor creat de Eduard Gabia. 6 spații de joc (un pub, un restaurant, apartamentul amanților, apartamentul soților, apartamentul familiei amantului – cu toatele în Londra -, rezidența de vacanță a soților – Veneția), învârtindu-se în fața noastră, de la o scenă la alta, de un an la altul (1977, 1976, 1975, 1973, 1971, 1968), construite în interiorul unui triunghi cu pereți de plexiglas (scenografia: Oana Micu).
15 noiembrie 2022 FNT în presă
Universul sonor e completat de o linie melodică discretă, constantă, hipnotizantă (același Eduard Gabia). Cel vizual e subliniat de feluritele nuanțe și culori ale luminilor lui Attila Kászoni, complementat de ecranele pe care sunt inserați anii și mici detalii despre fiecare dintre cele 9 scene. Acesta este Trădare de Harold Pinter, în regia lui Bobi Pricop, premieră din septembrie 2021 a Teatrului Național Târgu-Mureș, Compania Liviu Rebreanu, prezentată în cadrul FNT 2022.
Spre deosebire de versiunea de la sediu, jucată în regim studio în Sala Mare, reprezentația de la București s-a întâmplat în regim să-i zicem clasic, în sala Liviu Ciulei a Bulandrei. E posibil ca acest amănunt să fi afectat calitatea receptării spectacolului, în condițiile în care Bobi Pricop și-a gândit spectacolul pe baze tehnice dintre cele mai fin reglate. Atât din punct de vedere vizual, cât, mai ales, auditiv.
De la momentul premierei Trădării, regizorul a propus și Blasted de Sarah Kane la mai sus invocatul TAM, unde, din nou, felul în care sunetul circulă de la actori (care, în acel caz, rostesc replicile pe scenă) la spectatori (dotați cu căști) e vital pentru receptarea producției. După cum Blasted și Trădare mai au în comun plexigasul ce desparte publicul de spațiul de joc. Plexiglas prin care privim ca printr-un ecran (de tv, de tabletă, de mobil) sau care transformă scena de teatru într-un colț de muzeu populat de exemplare ce se aseamănă oamenilor.
Citiți integral pe LiterNet.ro