10 noiembrie | 20:00 – Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București, Sala „Ion Caramitru” (Sala Mare)

Hamlet este una dintre cele mai cunoscute opere din literatura universală, iar montarea lui Gábor Tompa din 2021 este o oglindă a lumii noastre de astăzi.
[same_day_events_link]
De: William Shakespeare
Bazat pe traducerea în limba maghiară de: Arany János
Dramatizarea: András Visky
Distribuția:
Claudius: Ervin Szűcs
Gertrude: Imola Kézdi
Grupul Wittenberg
Hamlet: Miklós Vecsei H.
Horatio: Loránd Farkas
Marcellus: Zsolt Gedő
Bernardo: András Buzási
Francisco: Ferenc Sinkó
Ofelia: Zsuzsa Tőtszegi
Polonius: József Bíró
Laertes: Tamás Kiss
Rosencrantz: Éva Imre
Guildenstern: Anikó Pethő
Osric: Szabolcs Balla
Duhul: Zsuzsa Tőtszegi, Lucian Chirilă
Mesagerul: Gizella Kicsid
Copilul Hamlet: Venczel Lőrincz-Szabó
Copilul Ofelia: Sára Viola
Regia: Gábor Tompa
Decorul: András Both
Costumele: Bianca Imelda Jeremias
Asistent costume: Gyopár Bocskai
Coregrafia: Melinda Jakab
Muzica originală: Vasile Șirli
Imagini video: András Rancz
Asistenți de regie: Emőke Veres, Sára Gálhidy
Producător: Teatrul Maghiar de Stat Cluj
Durata: 2h 45min (cu pauză)
Vârsta recomandată: 14+
Spectacol în limba maghiară cu traducere în limbile română și engleză
Hamlet este asaltat de marele proiect al modernității timpurii şi anume posibilitatea exercitării unei credințe personale și directe, precum și de o gravă îndoială cu privire la originea divină a puterii regale. Claudius este descris în cuvinte puternice și directe ca fiind nedemn de exercitarea regalității. În acest fel, moartea violentă a bătrânului Hamlet devine sinonimă cu moartea lui Dumnezeu și cu imposibilitatea învierii: „Un rege atât de bun! Ca un luceafăr / Pe lângă un satir, faţă de acesta”.
Îndoiala disperată a lui Hamlet nu se îndreaptă însă doar spre Claudius, ci și spre tatăl-Dumnezeu ucis, în persoana propriului său tată. Cele 95 de teze ale lui Luther subliniază nesustenabilitatea dogmei purgatoriului (pe care o vede tocmai ca pe o însămânțare nocturnă a Satanei, cu care a corupt doctrinele credinței), întrucât o vede ca pe o auto-reprezentare a unei instituții bisericești care menţine în mod artificial dependența credincioșilor. Prin urmare, Hamlet este obligat să se îndoiască de însuşi Duhul tatălui său întrucât bătrânul Hamlet, pe lângă faptul că suferă în purgatoriu, crede că propria suferință este scurtată prin răzbunarea fiului său, ceea ce nu este în niciun caz o idee creștină, fie ea catolică, protestantă sau ortodoxă.
Situația dramatică iscată îl obligă pe Hamlet să joace rolul răscumpărătorului care nu posedă mijloacele necesare, şi nu crede în propria vocație: fiul trebuie să facă un act de justiție și de restituire pentru a restabili un regat în a cărui ordine etică nu mai crede sau în privinţa căreia are cel puțin îndoieli serioase.
Este o poziție mediană, promisiunea tragediei pure și a catharsis-ului, care menţine lucrarea ca un întreg perfect și totodată îl fragmentează, așa cum se întâmplă în general cu marile opere.Catharsisul nu este însă posibil fără abolirea completă a „ordinii” existente: totul trebuie să piară pentru ca noua ordine etico-politică să se nască din ruine, dar mai ales în inima spectatorului, care – dacă e norocos – va recunoaște în spectacolul Hamlet propria sa situație.
(András Visky)
Foto: István Biró