Regizorul Radu Nica pare să aibă o aplecare spre reinterpretarea unor filme celebre. Începutul l-a făcut, cred, cu Am angajat un ucigaș profesionist (după Aki Kaurismäki), apoi Balul (după Ettore Scola, via o idee a Théâtre du Compagnol) și Breaking the Waves (după Lars von Trier), mai recent am văzut Persona (după Ingmar Bergman), iar acum acest foarte special spectacol, Lacrimile amare ale Petrei von Kant, pe textul lui Rainer Werner Fassbinder.
15 noiembrie 2022 FNT în presă
Trebuie spus din capul locului că Nica nu încearcă să refacă filme; el construiește un spectacol pornind de la scenariu (în cazul Persona) sau de la chiar textul dramatic de la baza scenariului (ca pentru Balul și pentru Lacrimile…). În cazul de față, piesa lui Fassbinder, după care regizorul a și făcut filmul cu Hanna Schygulla, spune o banală poveste de dragoste: X părăsește pe Y care continuă să-l iubească și să-l servească și se îndrăgostește pasional, fără rest de Z (pasiunea se combină și se confundă cu dorința de posesie); Z însă nu iubește, sau iubește mai puțin, sau mai superficial, apoi se satură și pleacă, regăsindu-și o altă iubire.
Faptul că X, Y și Z sînt femei e doar un detaliu, unul care poate șoca (încă) la noi, dar să nu uităm că filmul a apărut în 1972… E, desigur, un merit al regizorului și al teatrului care l-a găzduit că au adus pe scenă această temă (a iubirii homosexuale) aproape complet neglijată la noi.
Citiți integral pe LiterNet.ro