Recent încheiata ediție a Festivalului Național de Teatru a avut poate cel mai impactant și controversat debut din ultimii ani, prin alegerea spectacolului lui Tiago Rodrigues, Catarina și frumusețea de a ucide fasciști, de a da tonul unei ediții aflate sub tema „Laboratoarele sensibilului“. Un spectacol care atinge subiecte… sensibile pentru societatea actuală, transpuse cu finețea specifică regizorului portughez de a interoga realitatea. Poate scopul să scuze mijloacele? Poate violența să fie soluția pentru a stopa conflictele? Poți/trebuie să alegi mereu răul cel mai mic? Și cine decide care este acel rău mai mic? – sînt cîteva dintre întrebările pe care le ridică spectacolul. Tiago Rodrigues este maestru la a transfigura estetic realități dintre cele mai crude.
13 noiembrie 2023 FNT în presă
Tot Tiago Rodrigues a deschis și ediția de anul acesta a FITS, cu În măsura imposibilului, un spectacol de teatru documentar bazat pe experiențele a zeci de voluntari Crucea Roșie în zone de conflict. Războiul, cel care lasă în urma sa doar deșert, face ca ceea ce pare imposibil să devină posibil. Tot despre conflict, despre ceva ce încă pare imposibil/improbabil și, în același timp, poate paradoxal, de o iminentă concretizare, vorbește și în Catarina…, nu în stil documentar, ci aproape în formula unei tragedii antice, cu personaje ce par a se afla sub implacabilul unui destin necruțător. Pericolul extremismelor nu este, din păcate, de domeniul trecutului. Extremismul de dreapta, pe care acest spectacol se concentrează, nu este o amintire neagră, din cărțile de istorie, în care citim, de pildă, despre Salazar.
Într-o cehoviană livadă cu vișini plasată într-un viitor nu foarte îndepărtat, 2028, într-un orășel din sudul Portugaliei, Baleizão, se află la conducere un partid de extremă dreaptă. În anii ’50, în acea localitate, tînăra Catarina Eufémia, de 26 de ani, a fost împușcată de un membru al Gărzii Naționale Republicane, pentru că cerea îmbunătățirea condițiilor de trai – această Catarina este și acum văzută drept un simbol al luptei antifasciste. A fost răzbunată chiar de soția militarului, care l-a împușcat pe acesta în fața propriilor copii. În povestea concepută de Tiago, în această familie ia naștere o tradiție specială – în fiecare generație, fiecare membru al familiei trebuie să ducă mai departe misiunea de a lupta cu fasciștii. Metoda prin care aleg să o facă este răpirea și uciderea unui fascist de către un membru al familiei, în momentul cînd acesta împlinește 26 de ani. Indiferent de stilul lor de viață, de locul în care trăiesc, de activitatea lor – doar unul dintre ei, un soi de Vania al acestei livezi-cimitir de fasciști, trăiește tot anul și doar lui îi va fi dat să ducă mai departe povestea, asemenea lui Horatio –, se reunesc o dată pe an la țară, pentru a duce mai departe lupta lor împotriva fascismului. În acel moment, toți, bărbați sau femei, sînt „Catarina“. Și toți poartă aceleași haine terne, simple, de țărani. Costumele create de José António Tenente marchează o neutralitate ce are ca scop eliminarea mărcilor de identitate – atît pentru a semnaliza, și la acest nivel, importanța pe care o joacă, în această familie, cauza ce le călăuzește existențele, cît și pentru a transmite, subtil, că orice cauză de acest tip, care nu permite nuanțe sau interpretări, nu duce decît la pierderea individualității, la disoluția sinelui. Toate Catarinele din acești zeci de ani în care au ucis fasciști s-au transformat în niște unelte ale unei misiuni în fața căreia trebuie să pălească orice altă dorință sau prioritate.
Citiți integral pe Observator Cultural