Unul din riscurile majore cu care se confruntă arta este cel al stagnării. Când intervine stagnarea, arta rămâne în urma societății, iar marile ei mize – reflectarea creatoare a lumii prezente, efectele transformative asupra omului, intuițiile și influențarea viitorului – sunt suspendate, amânate sau reprimate. Printre simptomele ce indică stagnarea se numără dezinteresul pentru experiment și cercetare, tentația reluării acelorași forme de expresie, preferința pentru certitudinea cărărilor bătătorite, comoditatea revenirii la teme și soluții îndelung probate în timp.

O întrebare ne pune pe gânduri: cine, cât și cum mai cercetează în teatrul românesc? Este cercetarea artistică ceva specific doar mediului academic sau, la modul ideal, ea ar trebui să reprezinte fundamentul oricărei creații scenice? Reflectă spectacolele de teatru/actele performative din România o „voință a cercetării”? Au artiștii noștri, fie ei actori, actrițe, regizori, regizoare, coregrafi, coregrafe, dansatori, dansatoare etc. o conștiință a cercetării? Este ideea de repetiție în spațiul autohton mai aproape de un reflex al reluării decât de unul al probării prin încercare și eșec? Își mai asumă instituțiile teatrale programe destinate „sălilor atelier”, care să prospecteze în câmp experimental?

Astfel de întrebări fac posibilă, credem, readucerea în atenție a unui concept pe care aproape că l-am uitat: laboratorul teatral. Pentru unii, un concept desuet-romantic, aproape golit de sens, pentru alții – un spațiu misterios, interzis privirii din afară și, deci, închis în el însuși, laboratorul și tema laboratorului, ne place să credem, continuă să întrețină o legătură directă, profundă, cu teatrul viu, cu acele dinamici subterane ale artei care evită previzibilul, plictisul, prefabricatul, rutina exasperantă.

Actuala ediție a FNT propune o privire asupra stagiunii teatrale 2022-2023 tocmai din perspectiva acestor întrebări. Urmărim spectacolele ca și cum am privi în interiorul unor laboratoare. Încercăm să întrezărim în structura unui act performativ mecanismele de construcție ale unor experimente / experiențe artistice. Căutăm în artiști și în personajele lor ecouri ale cercetătorului și ale cercetărilor sale. Suntem atenți la modul în care o lume scenică se deschide spre alte posibile lumi, inspirându-le, obligându-le să se nască și generând astfel evoluție, continuitate, viață. 

Câteva precizări se impun: nu avem aici în atenție numai „teatrul experimental”, sintagmă imprecis definită în spațiul teatral românesc, ci un orizont simbolic al laboratorului prezent, explicit sau implicit, în orice tip de act performativ. La fel, nu vizăm o definire eminamente concretă a laboratorului, ci, mai degrabă, acea energie alaboratorului pe care o considerăm fertilă și necesară în actul creației. Nu avem ambiția de a forța transformarea scenei în laborator, ci de a observa și de a intra în dialog cu laboratoarele intime, personale ale artiștilor, intuindu-le contururile în manifestările publice ale actului scenic.

Ediția din acest an a Festivalului Național de Teatru stă, așadar, sub semnul cercetărilor tematice ale actualității, explorărilor unor limbaje artistice mai puțin convenționale, noilor forme de dramaturgie și reinterpretare a tradiției scriiturii pentru teatru, revalorificării scenice a corpului și corporalității, reflecțiilor asupra transformărilor fizice, emoționale, spirituale ale artiștilor și artistelor în interiorul procesului de lucru.

Credem că orice tip de festival și, cu atât mai mult, un Festival Național de Teatru ar trebui să fie nu doar o etalare, ci și o formă de explorare, nu doar o relatare despre ceea ce a fost, ci și o anticipare a ceea ce ar putea urma.

Festivalul însuși, o acțiune împotriva stagnării.

Festivalul însuși, un laborator.