„La Academie”, spectacolul regizat de Andrei Măjeri și selecționat în cadrul ediției XXXIII din FNT, se joacă vineri, 27 octombrie, de la ora 21.00 la Teatrul Odeon. Mai multe informații despre reprezentație, aici.
26 octombrie 2023 Stiri
Ce relevanță acorzi cercetării în procesul de lucru la un spectacol?
Cercetarea face parte din etapa anterioară repetițiilor și se continuă, la lucru, cu artiștii colaboratori (scenografi, coregrafi, sound designeri etc.). Totuși, actorii din proiectele mele constituie elementul principal al investigației propuse. Sunt extrem de interesat de auto-ficțiune, de biografic, de corpuri și de interesele artistice ale performerilor.
Cum îți organizezi etapele de cercetare?
În primă fază, ascult muzică din zona estetică pe care o intuiesc în viitorul spectacol. Apoi, fac o amplă documentare vizuală, în jurul primului gând legat de spațiul în care va avea loc acțiunea. Mă imersez în universul autorului dramatic/ autoarei dramatice și comunic cu el/ea dacă este un autor/o autoare contemporan/ă. Citesc tot ce se găsește în jurul temelor atinse de viitorul spectacol, dar și despre interesele estetice și de viață ale autorului. Încerc să am în minte foarte precis nevoile producătorului, ale orașului în care lucrez, ale mele ca artist în acea etapă de creație etc. Nu obișnuiesc să fac ceea ce se cheamă „caiet de regie”, ci o serie de notițe „active”.
Poți detalia felul în care ai lucrat la spectacolul selectat în FNT?
La Academie, de Alexandra Felseghi, este, în primul rând, un demers personal, prin care mă reconectez la satul românesc căruia îi aparțin. Totodată, e o primă ocazie de a mă întâlni cu publicul larg, de sală mare, al Teatrului Mihai Eminescu Botoșani. La Academie constituie și prima mea colaborare cu Alexandra Felseghi. Între timp am trecut și de o a doua premieră împreună, cea cu spectacolul zeițe de categoria B. Am avut foarte multe discuții preliminare legate de temele atinse de viitorul text (depopularea satelor, umorul de limbaj, Low Art versus High Art etc.), am luat decizii structurale împreună, am discutat despre viitoarea distribuție. Apoi, după primul draft și un inerent feedback, am făcut o lectură cu actorii de la Botoșani. Totul a fost extrem de etapizat, lucru care pe mine mă liniștește. Structura, ordinea, disciplina, rigoarea – toate sunt aspecte după care mă ghidez ca artist. Apoi, la lucru, m-am lăsat influențat enorm de graiul moldovenesc al actorilor, care au venit cu foarte multe nuanțe și propuneri.
Există spectacole / demersuri performative pe care le-ai creat (la care ai contribuit) care se apropie mai mult – ca formă, ca tip de lucru, ca abordare – de zona laboratorului artistic? Care sunt particularitățile lor?
La Medea`s Boys, procesul a fost unul de tip devised, la Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois textul s-a dezvoltat și în timpul repetițiilor, la Eroine formula scenică s-a articulat pe genul epistolar (eu producând și traducerea), iar la zeițe de categoria B materialul autobiografic se împletește cu ficțiunea. De cele mai multe ori, am mizat fie pe rescrieri/reinterpretări din zona tragediei antice, fie pe texte extrem contemporane ale unor autori/autoare ca: Alexandra Badea, Rodrigo Garcia, Elise Wilk, Ionuț Sociu, Cosmin Stănilă sau Saviana Stănescu. Așadar, cred că, prin majoritatea spectacolelor pe care le-am făcut, am abordat forme atipice, zone pe care le cunoșteam mai puțin, dar asupra cărora m-am aplecat cu un maximum de interes. Arta mea se produce în repetiții, dar căutările dezvoltate într-un proiect pot naște revelații legate de viață și un parcurs artistic mai amplu.
Crezi că în actualele contexte de producție, sistemul de lucru de tip laborator – care presupune o altă dinamică și un alt timp – devine mult mai complicat de gestionat?
Evident. Producătorii se gândesc, majoritar, la rezultat, iar timpii de repetiție sunt tot mai scăzuți. Ba chiar m-am surprins pe mine că sunt capabil să renunț prea cu ușurință la zile în plus de repetiție sau bani de producție, dintr-un soi de dorință de a face proiectul, de a nu-l faulta. Cuvinte ca experiment, laborator, devised, nu sunt chiar blânde în urechile managerilor, așa că le evit la un pitch de proiect, chiar dacă apoi fac ca mine. Am devenit un maestru al disimulării. Experimentul e de cele mai multe ori ascuns în ceva liniștitor afișat în fața producătorului. În fond, orice spectacol e un cal troian. Dar fără un curaj nebun, cum altfel să nu facem doar lucruri cuminți, când sistemul subvenționat te invită la cumințenie. Din fericire, teatrul nu poate avea decât gloria momentului, șansa clipei. Noi, artiștii de teatru, fugim după efemer, în speranța unor clipe de grație oferite spectatorului.
Cât de deschis ți se pare peisajul teatral local pentru demersuri de cercetare, experiment, laborator? Poți indica exemple concrete care, de-a lungul timpului, ți-au atras atenția?
Nu foarte. Recent, un manager e teatru mi-a spus: „cum vei atrage o sală de peste 900 de locuri cu un text contemporan (care-ți aparține)?”, de parcă textele clasice sunt garantul umplerii sălii! Așa o fi, dar eu nu urmăresc un teatru cuminte, care se mulțumește cu spectatori accidentali, pe care să nu-i tulbure cu nimic demersul scenic. Chiar și când aleg un text clasic, îl citesc printr-o lupă a modernității, dar și a nevoilor mele creative. Observ că Teatrul Tineretului Piatra Neamț și-a propus un parcurs atipic, Teatrul German din Timișoara e ancorat în realitate, ambele cu riscul (din punctul meu de vedere) al unei hiper nișări. Centrul de Teatru Educațional Replika, prin demersul său educațional, Reactor de creație și experiment din Cluj, prin întregul său palmares, ba chiar Apollo111 (cu vibe-ul său posh), toate acestea sunt teatre independente deja foarte bine poziționate în peisajul nostru artistic, chiar cu perspective de internaționalizare. Totul începe la producători.