„E adevărat, e adevărat, e adevărat!“ este spectacolul regizat de Alexandru Mâzgăreanu, pe textul Breach theatre, selectat în FNT, ediția XXXIII. „E adevărat, e adevărat, e adevărat!“ s-a jucat pe 20 octombrie și mai are o reprezentație pe 28 octombrie de la ora 17.00, la Teatrul ACT. Bilete găsiți aici.
23 octombrie 2023 Stiri
Ce relevanță acordați cercetării în procesul de lucru la un spectacol?
Cred că cercetarea în adevăratul sens al cuvântului este un mijloc de lucru pentru o anumită categorie de spectacole. În același timp, dacă lărgim spectrul acestui termen și mergem în zona căutării, documentării, studiului sau aprofundării unor teme, atunci ea se transformă într-o etapă firească și necesară în orice proces de creație, indiferent de natura textului sau de abordarea estetică. Eu descopăr și încerc să înțeleg lumea din jurul meu prin intermediul teatrului. Este o formă de cunoaștere și unul din motivele principale pentru care fac teatru. Prin fiecare proiect pe care îl fac, mă arunc spre o temă sau un subiect pe care nu îl cunosc aproape deloc sau îl cunosc doar pațial, dar care mă intrigă și mă atrage.
Cum vă organizați etapele de cercetare?
Există două etape: prima este cea individuală, iar cea de-a doua etapă este în timpul repetițiilor. Acolo căutarea este una colectivă, fiecare membru al echipei vine cu aportul său și dincolo de lucrurile care au un aspect teoretic, este o cercetare la nivel organic, emoțional. Încercarea și punerea în practică a opțiunilor estetice. Căutăm un sens căruia încercăm să îi dăm un sens scenic.
Puteți detalia felul în care ați lucrat la spectacolul selectat în FNT?
Fiind vorba despre un text care pleacă de la un caz real, în primă fază m-am documentat cu privire la povestea Artemisiei Gentieleschi. Recunosc că până la lecturarea textului celor de la Breach Theatre nu știam foarte multe despre Artemisia, cu atât mai mult despre cazul violului său. Îmi erau cunoscute două lucrări, dar cam atât. Așadar am citit integral porțiunile din transcriptul procesului care s-au păstrat până în ziua de azi și astfel am putut să văd ce părți au fost incluse în textul piesei și care nu. Cât e ficțiune și cât e adevărat. Am căutat informații despre celelalte persoane implicate în poveste și am descoperit multe lucruri interesante, mai ales despre Agostino Tassi. Spectacolul a fost făcut în cadrul unui proiect cultural-educativ adresat elevilor, astfel că a existat o documentare și pe partea socială, despre percepția asupra femeii, despre abuz și despre impactul negativ pe care îl are asupra tinerilor lipsa educației, cu precădere lipsa educației sexuale.
La repetiții am împărtășit toate aceste lucruri cu cele trei actrițe și am descoperit că fiecare din noi avea o legătură destul de personală cu tema spectacolului.
Am încercat să spunem povestea Artemisiei fără a face din ea o teză și fără să impunem un punct de vedere. Ne-am dorit ca spectacolul să emoționeze și să fie un punct de pornire pentru o dezbatere pe tema abuzului asupra femeilor, cum era acesta perceput atunci, în 1612 și cum este el perceput acum.
Există spectacole / demersuri performative pe care le-ați creat (la care ați contribuit) care se apropie mai mult – ca formă, ca tip de lucru, ca abordare – de zona laboratorului artistic? Care sunt particularitățile lor?
La fiecare spectacol pe care îl lucrez există o abordare de tip laborator într-o mai mare sau mai mică măsură, în funcție de natura textului, de echipă, context, etc. Dacă e să dau un exemplu concret, atunci m-aș opri la versiunea non verbală a piesei „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian pe care am făcut-o la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Acolo întreg procesul de lucru a fost unul nou atât pentru mine cât și pentru actori.
Credeți că în actualele contexte de producție, sistemul de lucru de tip laborator – care presupune o altă dinamică și un alt timp – devine mult mai complicat de gestionat?
Cred că e o chestiune care pe de-o parte ține de managementul instituției și în al doilea rând de modul de lucru pe care artistul îl impune. Dar, da, în general e mai complicat de gestionat pentru că timpul este mereu scurt, există presiunea premierei și atunci focusul este pe rezultatul final.
Cât de deschis vi se pare peisajul teatral local pentru demersuri de cercetare, experiment, laborator? Puteți indica exemple concrete care, de-a lungul timpului, v-au atras atenția?
La o primă vedere peisajul teatral nu pare prea deschis la așa ceva. Cu toate astea, sunt și teatre unde managerii înțeleg acest tip de abordare. Dar cred că mai ține și de artiști să-și impună modalitatea de lucru. Dacă s-a ajuns în punctul în care timpul de șase săptămâni a devenit unul standard, mai ales în provincie, este pentru că la un moment dat, niște artiști au impus lucrul ăsta, iar managerii au fost încântați. Acum, când spui că ai nevoie de opt săptămâni sau mai mult, deja se uită lumea ciudat la tine.
Personal cred că a oferi unui artist condițiile de lucru optime pentru tipul de spectacol pe care trebuie să îl facă reprezintă un lucru firesc și nu un favor.
În București, Teatrelli am văzut că începe să aibă un program destul de coerent în direcția asta.
Interviu realizat de Mihaela Michailov