La cea de-a 33-a ediție a sa, Festivalul Național de Teatru afișează, dincolo de declarațiile de principiu, o încrengătură complexă de direcții și ambiții, sub o dublă exigență: cea a laboratorului și cea a sensibilului, paradoxal, într-o lume mai mult ca niciodată insensibilă și dură. Tema laboratorului mi se pare cea mai eficace, deși vag tautologică, căci orice nou spectacol este o cercetare. Aici, trec peste cîteva nedumeriri sau neîmpliniri din viața acestui festival ajuns la maturitate. Ambiția sa cea mai importantă rămîne, fără îndoială, aceea de a răspunde întrebărilor pe care ni le pune sau cu care ne provoacă actualitatea. Mai puțin decît o serie de cronici, sînt aici cîteva constatări despre ce ne poate spune teatrul astăzi.
13 noiembrie 2023 FNT în presă
Festivalul s-a deschis abrupt, aproape violent, cu spectacolul lui Tiago Rodrigues, Catarina și frumusețea de a ucide fasciști, și care mai peste tot în Europa a divizat publicul, dar mai ales l-a implicat, l-a invitat să ia o poziție. Din acest motiv, spectacolul, în climatul politic actual din România (ca și din restul Europei), a fost o deschidere necesară. Nu fac aici o cronică, sînt chiar rezervată la ideea participării spontane a sălii, spectacolul avea nevoie, trăiește din această înfruntare, dar, dincolo de emoția provocării, nu știu în ce măsură ecoul său a depășit sala de teatru sau în ce măsură a avut ecouri mai departe de acest eveniment festivalier, într-o lume scăldată în valuri de ură, în care mulți nu au nevoie de îndemnuri de pe scenă pentru a trece la măcel.
Citiți integral în Observator Cultural