class="">Alexandru Maftei: „Teatrul e aici și acum. Filmul e o realitate înregistrată, care a fost”

Alexandru Maftei: „Teatrul e aici și acum. Filmul e o realitate înregistrată, care a fost”

Alexandru Maftei, consacrat în film, a regizat până acum o singură piesă de teatru – „6 din 49”. Vorbește despre diferența de receptare între teatru și film, despre dragoste (în film și în viață), despre loterie.

2 septembrie 2014,  Comunicate de Presă

Piesa“6 din 49”, montată la Teatrul de Artă din București, are două personaje, interpretate de Dana Voicu (soția regizorului) și de Liviu Cheloiu; a fost selectată În Festivalul Național de Teatru (24 octombrie / 2 noiembrie).

Alexandru Maftei (44 de ani), născut Într-o familie de artiști plastici, dintr-un tată pictor și o mamă ceramistă, este, de loc, din cartierul Berceni, a absolvit Liceul de Matematică-Fizică numărul 1 din București, actualul “Tudor Vianu”. A și fost, de altfel, un semestru student al prestigioasei Facultăți de Fizică a Universității din București. În 1990 a dat și a intrat la Regie.

S-a căsătorit la nouăsprezece ani, din dragoste, cu actrița Dana Voicu, pentru că “era singura cale să fim Împreună tot timpul”. Sunt Împreună tot timpul de un sfert de secol.

un interviu de Andrei Crăciun

Alexandru Maftei a lucrat În publicitate și a jucat cândva chiar Într-o piesă de teatru cu un vampir, pusă În scenă la “Teatrul Inexistent”. A avut un rol secundar, nu era el vampirul. La Revoluție, plecase să cumpere un brad de la Sinaia. Când s-a Întors În București, ieșind el de la metrou, la stația Universitate, avea să afle cu surprindere că “Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!”. Locuia, pe atunci, În zonă, a depozitat bradul și a coborât, inconștient, În stradă. La Mineriadă, deși bărbos și cu blugi, a scăpat nebătut. Atunci s-a gândit prima și ultima oară să emigreze. N-a emigrat.

Andrei Crăciun: “6 din 49” este una dintre piesele selectate la Festivalul Național de Teatru. Eu am văzut-o, am și scris despre ea, așa că o să vă Întreb direct cum ați ajuns la piesa aceasta?

Alexandru Maftei: Sincer, piesa a fost alegerea actriței Dana Voicu.

Soția dumneavoastră.

Da. Ea Își dorea să joace În piesă, o primise de la cineva care o montase la Brașov. S-au Întâlnit și i-a dat piesa, Dana a citit-o și i s-a părut foarte interesantă, apoi a tot căutat un partener cu care să facă piesa și tot venind la Teatrul de Artă l-a văzut pe Liviu Cheloiu jucând În câteva spectacole și i-a propus-o lui. Și Într-o bună zi s-au gândit că au nevoie de un regizor și m-a Întrebat pe mine. Mi s-a părut că e o experiență nouă, cu mai puțină bătaie de cap decât la film, unde te omoară logistica. Aici e simplu: trei oameni vor să facă un lucru și Îl fac.

Trei oameni, o masă, un scaun.

Da. Sigur că după aceea am Început să ne gândim și cum ar trebui să arate un astfel de spectacol În spațiul Teatrului de Artă, care e un spațiu foarte intim, diferit de teatrele mari, unde scena e mult mai mare.

Diferit și de spațiile neconvenționale.

Și de baruri și alte cafenele unde se face teatru independent, da. Ne-am găsit unii pe alții și am Început proiectul.

Și cum e față de film? V-a plăcut mai mult?

Mi-a plăcut foarte mult, sincer. La film, partea cea mai interesantă mi se pare lucrul cu actorii și cum reușești să descoperi cu ei diferite părţi din scenariu. Eram doar trei oameni și ne-am putut concentra pe lucrurile care sunt cu adevărat importante Într-o montare de teatru.

Ce e cu adevărat important Într-o montare de teatru?

Păi, cred că În primul rând e vorba despre concentrarea tuturor forțelor către un mesaj. Piesa ne-a oferit posibilitatea aceasta. Apoi e vorba de a descoperi, pas cu pas, scenele din piesă și de a le face credibile și umane, astfel Încât spectatorul să empatizeze cu personajele din piesă.

NICIUN CâȘTIG LA LOTERIE

Dumneavoastră ați câștigat vreodată la loto, ca personajele din spectacolul „6 din 49“?

Nu, n-am câștigat niciodată la loterie.

Jucați? Ați jucat?

Nu prea. Am mai jucat În timp ce repetam la piesă pentru că trebuia să aducem mereu În scenă un bilet. 

Și nici doamna?

Dana a mai jucat, a și câștigat la un moment dat o sumă mică, dar era Într-un moment În care acea sumă mică a contat foarte mult și are o amintire foarte plăcută despre jucatul la loto. Când ai nevoie de niște bani, uite că apar și… 

Deci nu vă puneți problema ce-o să faceți cu marele premiu.

Noi ne-am pus problema lucrând la această piesă: cum ar fi să… Întotdeauna actorii Încearcă să se pună În locul personajelor. Și Într-adevăr e o gaură neagră gândul că ai putea câștiga peste noapte atâția bani.

Te duce ușor la nebunie?

Da, sunt convins. Cred că soluțiile pe care le-am găsit noi În piesă sunt extrem de adevărate. Nu cunosc niciun mare câștigător la loto, dar cred că soluțiile la care am ajuns cu actorii au de-a face cu realitatea. 

Ați și ieșit din textul de bază? E un text al unui autor ungur, nu?

Da, e un text foarte bun. Jucând spectacolul, actorii și-au dat seama cât de bun e textul, cât de ușor conduce lucrurile, cum a reușit autorul să stoarcă totul din situație. Sigur că față de textul lui György Spiró am mai operat niște modificări, am mai tăiat niște lucruri. E un text apărut imediat după 1990.

Sunt, e adevărat, niște referiri la Iugoslavia, unele inactuale.

Da, și mie mi s-au părut că unele lucruri nu sunt actuale. Am Încercat să umanizăm aceste personaje. Am făcut mici invenții, cum ar fi secvența de amor dintre cei doi, care nu era În piesă. Am Încercat să ne gândim și la vârsta actorilor și să găsim acele elemente care să umanizeze personajele. În afară de asta, am avut foarte puține intervenții, una-două. Textul e foarte bine scris și foarte bine tradus de traducătorul Zeno Fodor. Ne-a dat singur rezolvările. Am Încercat să ascultăm textul și să ne lăsăm conduși de el.

Alex Maftei

Cum a fost receptat spectacolul? De public, mai ales.

Eu cred că bine, foarte bine chiar.

De câte ori s-a jucat?

Cam de douăzeci de ori până acum. Spectatorii au fost foarte “tușați” de omenescul celor două personaje și au fost „foarte Împreună“ cu aceste două personaje. Și asta ne-am propus de fapt / spectatorii să se regăsească, să li se pară că e ceva ce li s-ar putea Întâmpla și lor. Reacțiile au fost foarte bune. Am avut reacții bune și din partea spectatorilor fideli ai Teatrului de Artă și din partea criticilor care au venit să vadă spectacolul, care au scris articole elogioase. Au fost reacții bune și din partea prietenilor și din partea celor din breaslă. 

Și mai puțin bune? Nu se poate și fără reacții negative!

Negative? Nu, nu mi-am aduc aminte să fi avut, În mod surprinzător.

O să se joace și În stagiunea care Începe În toamnă?

Cu siguranță, da!

Există un nucleu de spectatori fideli ai Teatrului de Artă pe care deja să Îi cunoașteți și de la care să obțineți un feedback direct?

Avem feedback În măsura În care recunoaștem niște fețe În sală, care tot vin și vin. 

Dar nu vorbiți cu ei.

Nu foarte mult. N-aș putea spune că ne cunoaștem.

Cum ați ajuns chiar la Teatrul de Artă? De ce aici?

Dana activează În teatrul independent de mai bine de douăzeci de ani și ea Întotdeauna a fost foarte implicată În zona asta. George Constantinescu, chiar Înainte de a avea această sală, avea un teatru independent care juca În diferite locuri din București și așa a ajuns să o cunoască pe Dana. Apoi, lucrurile s-au legat de la sine. Spațiul de aici e tânăr / are aproape doi ani. Aici, spectatorii sunt foarte aproape de actori. E o sală de teatru și numai de teatru, nu se bea bere, nu se fumează, nu se fac alte lucruri. Ne-a dat posibilitatea să explorăm un gen de teatru mai cinematografic. Distanța e foarte mică. Exact cum la film obiectivul aparatului te aduce Într-un prim-plan. Poate că În sala Teatrului de Artă nu ești chiar În prim-plan, dar e un plan mediu spre un plan american. Și asta te obligă la un anumit gen de joc.

Sunteți recunoscut ca regizor de film. Ați Întâmpinat o reticență din partea regizorilor de teatru? Există o tensiune Între cei din film și cei din teatru? Am mai Întâlnit actori de teatru care Îi consideră pe cei de film mai superficiali, iar cei din film Îi consider prea snobi, prea pretențioși pe cei din teatru.

O grămadă de regizori de teatru fac filme și nu văd de ce nu ar putea fi și invers. Sincer să fiu, sunt meserii Înrudite. Sigur, condițiile În care se Întâmplă și În care se receptează filmul și teatrul sunt diferite. Și trebuie să Îți adaptezi mijloacele de expresie la această realitate, la aceste două medii. Singurul lucru pe care Îl ai de făcut e să te dai un pas În spate și să vezi care sunt acele mijloace pe care te poți baza. Și la film se Întâmplă repetiții. La toate filmele am Încercat să am două-trei săptămâni În care să repet cu actorii, ca la teatru. 

Care sunt diferențele de receptare?

Teatrul e aici și acum. Teatrul e o Întâlnire Între actori și spectatori. Filmul e o realitate Înregistrată, care a fost. Privim ceva care s-a filmat. Avem o oarecare senzație de actualitate, dar rămâne o realitate intermediată prin mai multe filtre. Vedem fix ce vrea regizorul să vedem, auzim fix ce vrea regizorul să auzim.

Nu poți să Îi atingi pe oamenii de pe ecran.

Da, e o Întâlnire permanent mediată. Și sunt nuanțe În felul În care lucrezi cu actorii. Filmul este alcătuit din mici bucăți pe care regizorul le gândește și le urmărește cu actorii. La teatru, resorturile pe care trebuie să le accesezi actorilor sunt de așa natură Încât ei să poată duce de la Început până la sfârșit spectacolul. Spectacolul de teatru e al actorilor.

Actorii sunt mai importanți În teatru?

N-aș putea spune asta. Actorii sunt foarte importanți și În teatru și În film. În teatru, actorii Își fac un parcurs care Îi duce tot spectacolul. Pe când la film, datorită felului În care se produce acesta, este mai degrabă responsabilitatea regizorului să aibă imaginea de ansamblu. Actorii nu au control total În film.

Filmele dumneavoastră cum au fost primite? De exemplu, “Bună! Ce faci?”. A fost un succes?

Mi se pare că a fost, da. A avut destul de mulți spectatori În România, s-a vândut În mai bine de 20 de teritorii europene, a fost la o grămadă de festivaluri.

Și financiar?

Nu-mi dau seama. Ce e sigur Însă este că filmul “Bună! Ce faci?a bucurat o grămadă de oameni, e un film făcut cu dragoste, un altfel de film decât majoritatea filmelor care se făceau până atunci. El a apărut În 2011. 

Se făceau filme despre Revoluție și Ceaușescu până atunci.

Se fac tot felul de filme, nu e o problemă asta. Era o altă atitudine În legătură cu spectatorul. Am simțit nevoia să Îl atrag cu ceva frumos, să-i facă plăcere să vină să Îl vadă. Îmi place să atrag cu frumosul. E bine să vorbească și despre alte lucruri care nu s-au discutat În spațiul cinematografic românesc.

 ALEXANDRU MAFTEI CREDE CĂ DRAGOSTEA NU MERGE DE LA SINE

Ce alte filme românești de dragoste v-au plăcut?

Nu pot să găsesc mai mult de două-trei titluri de filme de dragoste. Am vrut să fie un film pe care oamenii să-l vadă cu plăcere. Sigur că asta nu Înseamnă că e un film care-ți dă totul mură În gură. E o combinație de lucruri, iar la sfârșit cineva Își poate pune inclusiv probleme existențiale, cu privire la viața lui.

V-ați pus chiar dumneavoastră problemele astea?

Evident! 

Și la ce soluții ați ajuns?

Întrebarea pe care Încearcă filmul să o pună este “de ce Întotdeauna ne dorim altceva decât avem, de ce se Întâmplă așa?”.

Și de ce se Întâmplă așa?

Pentru că intervine o rutină, o lipsă de preocupare pentru a Întreține o relație ce pare a merge de la sine. Cred că toate relațiile de dragoste Îi implică pe cei doi tot timpul. Dacă tu crezi că merge de la sine s-ar putea să ai surpriza Într-o zi să vezi că nu mai merge. O relație Între doi oameni e un continuu schimb, un flux, o apropiere.

Concluzia la care am ajuns e că În principiu ar trebui să te bucuri de ce ai În viață și că fericirea pe care crezi că ai putea să o dobândești undeva departe să fie chiar lângă tine. Și să nu o vezi fiindcă e prea aproape. 

De cât timp sunteți căsătorit cu Dana Voicu?

Anul acesta facem douăzeci și cinci de ani. 

Aveți doi copii, două fete?

Da. 

Câți ani au?

Cea mare / 21, iar cea mică / 14. Fiica mea cea mare este studentă la Regie. Am Încercat să o conving să nu o apuce pe drumul acesta, să-și găsească o altă meserie, dar n-am reușit. Până la urmă, nu poți să te pui cu pasiunea.

Și filmul “Domnișoara Christina” cum a fost primit?

Bine. A avut, din ce știu, 26.000 de plătitori de bilet la cinema. A fost, sper să nu greșesc, al doilea În clasamentul filmelor romanești…

Foto: Ana Maria Moldovan