class="">Maria Bonzanigo: „Rațiunea doar ajută, dacă e necesar”

Maria Bonzanigo: „Rațiunea doar ajută, dacă e necesar”

Maria Bonzanigo este coregrafă și compozitoare, dar a și dansat și jucat în numeroase spectacole. Colaborează cu regizorul Daniele Finzi Pasca de 30 de ani; au înființat compania Finzi Pasca, împreună cu alți trei colegi, în 2011. În FNT sunt invitaţi cu spectacolul „Donka – o scrisoare către Cehov”, care s-a jucat aseară și alaltăseară, la Teatrul Național din București.

31 octombrie 2014,  Comunicate de Presă

Maria Bonzanigo este coregrafă și compozitoare, dar a și dansat și jucat În numeroase spectacole. Colaborează cu regizorul Daniele Finzi Pasca de 30 de ani; au Înființat compania Finzi Pasca, Împreună cu alți trei colegi, În 2011. În FNT sunt invitaţi cu spectacolul „Donka – o scrisoare către Cehov”, care s-a jucat aseară și alaltăseară, la Teatrul Național din București.

un interviu de Adina Scorțescu

Pe scena Întunecată de la Sala Studio, Maria repetă cu o actriță tânără, cu părul lung. Nu-i spune nimic, doar sare ca un iepure obosit și scoate niște sunete viscerale, sacadate – o parte din muzica de spectacol, pe care chiar ea a compus-o. Apoi zâmbește. Când o Întrebi prin ce e diferită compania de teatru pe care a fondat-o, același cuvânt revine mereu: „empatie”. 

Compuneți, creați coregrafii, dansați, jucați. Există ceva ce nu puteți face În teatru?

(râde) Acum nu mai dansez… Și sunt multe lucruri În teatru pe care nu știu să le fac, ca de exemplu acrobații aeriene. Dar mă bucur să lucrez cu cei care pot face asta, sunt foarte mulți oameni talentați În companie.

Împreună cu Daniele Fizi Pasca ați dezvoltat o tehnică teatrală pe care ați numit-o „teatrul mângâierii” („theatre of the caress”). Ce presupune ea, mai exact? 

E o modalitate de a lucra cu actorii (de fapt, cu artișii În general), o viziune despre teatru prin care nu vrem să fim agresivi. Câteodată transmitem lucruri care sunt grele, chiar dramatice, dar ne interesează și partea light a lor și mai ales a modului de a spune povestea. E vorba de a se raporta la actor, dansatator, muzician și public cu empatie. 

Deci, În compania dumneavoastră, repetiții pentru spectacole sunt mai jucăușe, mai light decât În alte companii? 

Poate că da. E muncă multă, suntem cu toții obosiți la final, deci nu e ușor, ba chiar poate fi dureros, pentru acrobați. Dar, la noi, felul În care lucrăm unul cu altul (nu spun că asta nu se Întâmplă și În alte companii!) este empatic. Există o complicitate, Încă de la Început. Și există voința, din partea tuturor, de a menține stabilitatea, de a lucra ca o echipă, respectându-i pe ceilalți și viziunile lor. Fiecare artist are viziunea lui, dar există un regizor, care – În mod necesar – va transmite propria viziune. Însă există o modalitate de a lucra În care viziunea unui om nu o zdrobește pe cea a celui de lângă el.

La fel și cu publicul – nu-i furnizăm viziunea noastră și gata, treaba lui. Este doar o părere, pe care nu vrem s-o impunem.

Ați Început să lucrați cu regizorul Daniele Finzi Pasca În 1984. Cum s-a Întâmplat?

Eram amândoi foarte tineri. Eu eram dansatoare, coregraf și studiam muzica. Iar formația mea de dansatoare se apropia de teatru. El era un tânăr regizor, din aceeași țară. Profesorul meu de compoziție, care ne știa pe amândoi, ne-a făcut „lipeala”. De la Început, a fost foarte clar că noi doi căutăm În aceeași direcție. Deși nu pot zice că vedem toate lucrurile la fel…

În câteva cuvinte, care ar fi acea direcție? 

În primul rând, omul. Munca clovnului, un personaj empatic, este un fel foarte direct de a relaționa cu publicul. Apoi, modul organic de a simți muzica, dansul, totul… rațiunea este și ea, acolo, dar nu e cea mai importantă; ea doar ajută, dacă e necesar. Însă lucrurile pe care le descoperi provin din altă parte, un spațiu profund, În care imaginile sunt toate Împreună, nu secționate. E dificil să sistematizezi asta.

Dar asta Încercăm să facem, să avem o metodă, pe care s-o folosim mereu când dăm informația actorului, fără să punem accentul pe rațiune.

Deci folosiți multă improvizație? 

Nu, nu e vorba de improvizație. Sigur, competența tuturor artiștilor – actori, acrobați – ne dă multă informație. Dar, tehnic, noi dăm indicații. Doar felul de a lucra este… ca o mângâiere. Fac o paralelă: când faci pâine, poți să cântărești făina, apa, drojdia etc. Sau poți să le pui din ochi și să simți cum e aluatul. E o metodă și aici, nu e vorba de improvizație.

Cum s-a născut ideea spectacolului „Donka”?

Cei de la Festivalul Cehov, din Moscova, l-au rugat pe Daniele (n.red. – Daniele Finzi Pasca, regizorul spectacolului) să facă un Cehov. Lui Daniele Îi era teamă, le-a spus: „Dar eu nu sunt un specialist În Cehov!”. I-au spus că nu e o problemă, să facă ce crede el despre Cehov. Așa că am vizitat locurile unde a locuit Cehov, i-am citit toate textele. Am fost fascinați de jurnalul lui! Și am hotărât ca acela să fie centrul spectacolului; omul să fie centrul, nu scriitorul sau doctorul.

Eu, personal, am căutat sunetele din viața lui Cehov, am vrut să aflu ce-i plăcea. Cu toții am căutat și am ajuns, Într-un fel, să-l iubim pe Cehov ca persoană. Deci spectacolul este un omagiu pentru Cehov. Este „Cehov-ul nostru”, este o scrisoare către ei. 

Care a fost reacția publicului rus?

Foarte bună! Ne era teamă, pentru că premiera a fost chiar la Moscova, cu ocazia aniversării a 150 de ani de la nașterea lui Cehov (n.red. – 29 ianuarie 1860). Dar publicul a fost foarte emoționat. Și asta a fost minunat pentru noi.

FOTO: Adi Bulboacă