class="">Mariana Cămărășan: „Dacă nu m-aș recunoaște într-un text, nu l-aș monta”

Mariana Cămărășan: „Dacă nu m-aș recunoaște într-un text, nu l-aș monta”

Regizoarea Mariana Cămărășan crede că selecția în FNT este o onoare și o confirmare, deși a mai avut montări prezente în festival (în edițiile din 2007 și din 2008) – „Amalia respiră adânc” și „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”. Despre „Cinci ore cu Mario”, cel mai recent spectacol, spune că este momentul în care a revenit la viață.

29 septembrie 2014,  Comunicate de Presă

Regizoarea Mariana Cămărășan crede că selecția În FNT este o onoare și o confirmare, deși a mai avut montări prezente În festival (În edițiile din 2007 și din 2008) – „Amalia respiră adânc” și „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”. Despre „Cinci ore cu Mario”, cel mai recent spectacol, spune că este momentul În care a revenit la viață.

un interviu de Judy Florescu

Cât de importantă este pentru tine selecția spectacolului „Cinci ore cu Mario” În FNT?

Aflasem cu câteva zile Înainte de o reprezentație că va veni la UNTEATRU Marina Constantinescu. Nici nu mă gândeam că prezența domniei sale avea vreun scop, mai apoi am aflat că este selecționerul unic al Festivalului Național de Teatru. N-am sperat nimic În acea seară, ne doream doar un spectacol bun pentru publicul care vine la UNTEATRU. Am trăit, e drept, cu emoție, așteptarea de a Începe, dar asta ni se Întâmplă de fiecare dată, e adevărat, uneori cu intensitate copleșitor de mare.

N-am sperat nimic, nici după ce spectacolul s-a Încheiat. Fusesem În Festivalul Național de Teatru de două ori, dar asta se petrecuse demult pentru mine, imediat după terminarea facultății, cu „Amalia respiră adânc” de Alina Nelega, pentru care Cristina Casian a primit Premiul UNITER pentru debut și apoi cu piesa lui Edward Albee „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, a cărei regie o semnasem Împreună cu Alexandra Penciuc și pentru care Florina Glezna și Ionuț Grama fuseseră nominalizați de asemenea pentru debut la UNITER.

Dar trecuseră de atunci aproape șapte ani / ani În care am trăit din plin montările În teatre precum Act, Odeon, Nottara (București), Maria Filotti (Brăila), Toma Caragiu (Ploiești), Mihai Eminescu (Botoșani), Godot Cafe-Teatru. Am trăi mai ales, poate suna cidat, lipsa de șansă / un timp În care nu mi-am mai găsit loc, dar al cărui rost În recunosc Însă ca fiind la fel de valoros ca cel În care eram În plină activitate. Se ÎntÎmplă Însă o erodare În ceea ce aș putea numi Încrederea de sine.

Când am adăugat piesa „Cinci ore cu Mario” listei spectacolelor realizate până În prezent, am avut șocul de a constata că În ultimii trei ani nu mai avusesem nicio premieră. Cum fusese posibil? Erau ani la fel de plini / proiecte sociale, joburi necesare supraviețuirii, lecturi, revelații, Întâlniri, proiecte scrise și aplicații pentru finanțări / un efort imens și totuși un orizont gol.

Cum ai ajuns la acest text?

„Cinci ore cu Mario” este dramatizarea romanului lui Miguel Delibes, carte care a ajuns la Florina (n.red. – Florina Gleznea, actrița din distribuție) prin Cătălin Bucioveanu (n.red. – traducător, inițiatorul proiectului), și care a stat la mine un an fară a o putea citi. Abia după ce i-am dat-o Înapoi Florinei, cu gândul că nu mai pot face teatru, textul a revenit Între noi. Era ceva acolo, ceva ce eu nu mai puteam vedea, În timp ce Florina Îi recunoscuse bogăția și voia să mi-o Împărtășească.

Acest moment din existența mea / „Cinci ore cu Mario”, Împreună cu Florina Gleznea / este, fără să spun cuvinte mari, momentul În care am revenit la viață. Aveam inima frântă și nu mai credeam. Și pas cu pas, numai noi două, rand cu rând, cuvânt cu cuvânt, semnificație cu semnificație, m-am regăsit și ne-am regăsit. A existat sprijinul UNTEATRU, al Ioanei Moldovan, al prietenilor / cu iubirea lor, un fel de galerie la o cursă În care, pe pista de alergat, eram doar noi două și Delibes, o cursă fără alți concurenți, o cursă În care aveam nevoie să fim și să Împărtășim ceea ce ni se relevase. Într-un astfel de context aproape că nu aștepți nimic. În nici un caz nu proiectezi prezența În cel mai important festival național de teatru.

florina gleznea

Și a venit seara În care dna Marina Constantinescu a fost prezentă la spectacol. Și apoi dimineața În care s-a anunțat selecția oficială. Să te regăsești alături de numele cu adevărat mari ale teatrului românesc e o onoare și o confirmare. Să te bucuri pentru Florina de la care am primit atât de mult, să te bucuri pentru UNTEATRU care va fi din nou În FNT, să simți că munca ta, dăruirea ta are sens, este mai mult decât m-aș fi așteptat… Să știi că odată ce ești prezent În FNT / vor urma Întălniri importante și că din ce În ce mai mulți oameni vor afla că pe starda Ilfov nr.1, este o casă care găzduiește Teatrul UNTEATRU, unde câțiva oameni care dau ce au ei mai bun prin teatru. Și vor veni să vadă „Cinci ore cu Mario”, dar și „Blackbird” (regia Andreea și Andrei Grosu, scenografia Vladimir Turturică, cu Florina Gleznea și Constantin Cojocaru), „Cel mai frumos roman din lume” (regia Alexandra Penciuc, scenografia Tudor Prodan, cu Nicoleta Lefter și Ionuț Grama), „Poezia visului” (un spectacol de Miriam Răducanu, cu Lari Georgescu) și celelate producții UNTEATRU, unele continuÎndu-și reprezentațiile și după patru ani.

Așa că importanța selecționării este foarte mare. Rămâne doar ca noi să nu uităm că a venit fără să fie așteptată, că acest spectacol s-a născut din nevoia noastră de a fi și a dărui, că ne bucurăm de această recunoaștere și În același timp ceea ce facem este pentru noi, ca parte a drumul nostru pe această lume, și pentru public.

Cum Îți alimentezi energia creativă pentru spectacolele pe care pui În scenă?

Din bucurie. Din Întâlnire. Din tot ce e incredibil, unic și fantastic. Știu ce putere are cerul și marea și statul În iarbă și o floare minusculă pe care o descoperi În apropierea ta. Știu ce putere are iubirea. Prezența. Viața alimentează viață. E un mister / știm și totuși nu știm. E Întotdeauna ceva mai mult.

Nu știu, de fapt. Ăsta e răspunsul.

Care este primul lucru pe care Îl definitivezi la un spectacol?

Decizia de a-l face. Primul meu gând a fost că nimic nu definitivez. „Rămâne, se fixează.” Poate am spus cuvintele astea, mi se Întâmplă să spun atâtea prostii. Drumul pe care Îl parcurgem – În viață, ca și În repetiții, ca și În timpul reprezentărilor – nu se repetă niciodată.

Reprezentația unui spectacol este cel mult un nou episod, ca o nouă clipă de viață. Câteva cărți pe care le-am așezat la premieră, acum șapte ani, Împreună cu Alexandra Penciuc În decorul spectacolului „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” – Între pahare și sticle -, sunt și acum pe scenă, dar multe dintre ele nu-și mai au, Între coperți, foile. Scena s-a umplut de pagini rupte timp de șapte ani / e, Într-un fel, modul În care Îi recunoaștem vieții curgerea.

Personajele evoluează și ele?

Actorul are la premieră, sa spunem, 21 de ani. Azi, la 29, joacă același rol. A trăit Între timp iubiri și vise, Împliniri și neÎmpliniri, a petrecut dincolo oameni dragi, s-a uimit și bucurat de venirea pe lume a unor noi omuleți. Personajul imaginat de autor conține mai mult decât putem cuprinde noi, când ne apropiem de el, când Începem să-l cunoaștem, iar apariția lui pe scenă este unică și este produsul autorului, regizorului, scenografului, al epocii, dar mai ales al actorului, al sufletului și al cărnii lui, același atunci și acum – și În aceleși timp altul. Câtă vreme mai descoperă ceva nou prin personaj, prin poveste, prin Întâlnirea pe scenă cu partenerul de joc, și dincolo de scenă cu publicul, câtă vreme mai descoperă ceva În propria viață, ceva ce schimbă lumina prin care Întrevede și presimte propriul personaj, spectacolul mai are viață, mai are ceva de spus.

Daca mă gândesc la lucruri concrete, ca de exemplu, text, decor, costume, muzică, mișcare scenică, dar și la personaj, context, situație, conținut, toate sunt În continuă transformare, uneori insesizabilă. Termenul de „decor figurat”, de exemplu / l-am Învățat În teatru. Există, bineÎnțeles, și varianta În care Începi să repeți direct În decorul spectacolului. Mie Însă Îmi place enorm ideea asta de decor figurat. Are o sinceritate proprie teatrului: la Început doar visăm lumea care va prinde viață, Îmi place asta, Îmi place momentul când nu se mai poate fără decor, când, odată cu venirea lui, Începe o nouă etapă de descoperiri.

Cum e prima lectură a textului?

Am spus că decizia de a face spectacolul e primul lucru pe care Îl definitivez pentru că se Întâmplă ceva În timpul primei lecturi. La „Regele moare” am știut că voi monta textul de la primele replici, de fapt de la replica În care este prezentată Juliette. Apoi au fost doar confirmări. Unori momentul acesta este În mijlocul piesei și alteori la final. Dar știu, pentru că reacționez, rezonez, vibrez, mă răscolește sau mă atinge, mă umple de bucurie sau mă Înduioșează. Și, uneori, În timp ce citesc, peste un personaj se suprapune imaginea unui om, a unui actor și replicile răsună În mintea mea cu vocea acestuia.

În timp ce repet, momentul acela de grație este reperul meu. Știu către ce merg. Asta nu mă scutește de rătăcire, necesară de altfel, dar – când mă rătăcesc – mă opresc o clipă, stau și privesc. Realizez acum acest lucru, și asta mă uimește, pentru că nu-mi puteam Închipui, În goana În care trăiesc, că În teatru am tihna de a sta și de a privi: de a mă reconecta la acel moment, prin intermediul actorului și al echipei cu care lucrez. Călătoria este fantastică, este superbă. Eu Îl invit pe actor să parcurgă drumul alături de mine și, În timp ce mergem, atentă la pașii lui, Îl las pe el să mă poarte. Unori știe, alteori nu.

Să mergi alături de cineva care te poartă cu atâtă sinceritate, cu inocență și cu profunzime / e un privilegiu. Asta te face să adori viața. Și eu o ador.

Ce fel de indicații le dai actorilor?

Să rădă, să plângă!

Poate pe lumea asta sunt doar câțiva cei care știu ce-am vrut să spun acum. Uneori mă ascund, Îmi place. „Vrei să știi mai mult? Vino după mine!” Eu am crescut cu actorii care au absolvit la clasa domnului Cojar. Acești actori nu-ți vor râde, nu-ți vor plânge niciodată „la comandă”. Și eu credeam despre mine că nu dau niciodată astfel de… comenzi. Deși Florina Gleznea ar avea poate mai multe de spus despre asta.

Habar nu am ce fel de indicații dau actorilor. Mă iluzionez să cred că nu dau indicații. Dar uneori te simți ca un dirijor care trăiește o muzică nescrisă… un dirijor-compozitor-pictor-scriitor / și atunci te poartă ceva și tu devii cutia de rezonță. Atunci impărtășești celor din jur: „Am avut o imagine!” „Am simțit ceva… mi-am dat seama că…” sau, pur și simplu: „Așa cum am spus la Început” sau „cum ai spus tu” sau „cum a spus nu știu cine…”.

Știu doar că Între ce e sublim În regie se numără și faptul că ți se „indică” ție, ca regizor, ce trăiește actorul, ce gândește, ce simte, ce vrea, ce ascunde. În fața lui ești un cititor. E rolul tău , obiectiv/subiectiv. Avem nevoie de oglindă În viața noastră, de celălalt.

Dacă, atunci când montezi, ai Înregistra o scenă În desfășurare și ai prezenta-o echipei cu care lucrezi, aștepând să-și gasească singură drumul de urmat, asta n-ar duce nicăieri. Iar banala, dar esențiala Întrebare „e bine sau e rău?” ar continua să existe În ochii lor. Prin ce face un actor pe scenă, În repetiție și nu numai, el Îți indică lucruri pe care cuvintele nu le cuprind. Și el deschide drumul. Să vezi asta Înseamna să ai o șansă colosală. Asta face ca la finalul repetițiilor, când spectacolul intră Într-o nouă etapă de viața, cea a Întălnirii cu publicul, să ajungi – nu stiu cum o să sune asta – unde nici n-ai visat.

E ca și cum momentul acela decisiv, mometul de grație din prima Întâlnire a fost doar o stea către care ai mers și, apropiindu-te, niciodată atingând-o, ai ajuns Într-un loc de unde vezi galaxii, culori și unde e muzică, ești Înconjurat de toate astea. Eu Însămi, auzindu-mă ce spun, dacă nu m-aș cunoaște, m-aș Întreba pe ce planetă sunt. Și râd! Și recunosc: nu știu ce indicații dau, nu există rețete, e Întotdeauna nou, un loc În care n-am mai fost niciodată.

Unde te simți cel mai În siguranță și inspirată?

În iubire.

Cum percepi faptul că trebuie să vorbești despre meseria ta și nu despre propria persoană?

Meseria mea sunt chiar eu. Știu că experiențele noatre sunt unice, cum simțim și gândim e unic, și, vorbind despre mine, vorbesc de fapt despre un om. Există o zonă comună, poate chiar mai mare decât suntem obișnuiți să o credem sau să o percepem, și atunci vorbesc despre ceva mai mult decât despre mine. Sunt simultane toate aceste lucruri, sunt simultan eu și, Într-o anumită măsură, celălalt.

Cât despre „trebuie”, nimic nu trebuie. Cuvântul acesta Înseamnă pentru mine mai mult. Dacă spun „Îmi trebuie să vorbesc cu tine”, exprim necesitatea mea, dorul. Iar dacă are tăria aceea care se duce spre obligație, cuvântul care Îmi e propriu mie este „musai!”. Mai mult decât o reministență a rădăcinilor mele din Ardeal, e o parte din natura mea.

Care este spectacolul cel mai reprezentativ pentru tine din punct de vedere uman?

Fiecare spectacol pe care l-am făcut este reprezentativ pentru mine și pentru oamenii cu care am lucrat.

În piesa „Omul care nu trebuie”, se spune: „mai există oameni buni”. În „Rabbit Hole”, despre durere, se spune că „nu trece, dar se Întămplă ceva, se transformă, e ca și cum pui o cărămidă Într-un buzunar și uiți de ea… și Într-o zi bagi mâna În buzunar: a! e aici”; În „Iadul este amintirea”, mama spune: „voi fi mereu o parte din tine”, În „Herr Paul” – „niște existențe stranii”, În „Regele moare” – „ce-am visat, te Întrebi? Pe cine iubeam, pe cine sărutam?”, În „Cinci ore cu Mario” – „să nu te Înșeli, micuțo”. Și așa mai departe.

Dacă nu m-aș recunoaște Într-un text, nu l-aș monta. „Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti… ”

Cum ai vrea să fii ținută minte?

Râzând!

De ce?

Pentru că eu mă bucur, pentru că sensul meu e să Împărtășesc. Cred În „Bucurați-vă!” și În „Nu vă temeți!”.

 

Foto sus: arhiva personală; Foto din spectacol: Mariana Cămărășan