class="">Yuri Kordonsky: „Teatrul înseamnă dorinţă, patimă”

Yuri Kordonsky: „Teatrul înseamnă dorinţă, patimă”

Spectacolul „Unchiul Vanea“ de A.P. Cehov, pus în scenă de regizorul rus Yuri Kordonsky, a avut premiera la Teatrul Bulandra, în anul 2001. Luni, 27 octombrie 2014, la ora 20.10 (partea I) şi la ora 23.10 (partea a II-a), spectacolul va fi difuzat pe TVR 2, TVR HD şi online pe TVR+.

27 octombrie 2014,  Comunicate de Presă

Spectacolul Unchiul Vanea de A.P. Cehov, pus În scenă de regizorul rus Yuri Kordonsky, a avut premiera la Teatrul Bulandra, În anul 2001. Luni, 27 octombrie 2014, la ora 20.10 (partea I) şi la ora 23.10 (partea a II-a), spectacolul va fi difuzat pe TVR 2, TVR HD şi online pe TVR+.

Din distribuţie fac parte actorii: Victor Rebengiuc, Ana Ioana Macaria, Mariana Mihuţ, Coca Bloos, Horaţiu Mălăele, Andreea Bibiri, Cornel Scripcaru, Ionel Mihăilescu, András Demeter.

Spectacolul este realizat de Casa de Producţie a Televiziunii Române, În coproducţie cu Teatrul Bulandra şi este difuzat, În premieră, În cadrul Festivalului Naţional de Teatru.

un interviu de Mirela Sandu

Aţi montat Unchiul Vanea În urmă cu treisprezece ani. Ce a Însemnat acel moment pentru dumneavoastră?

Yuri Kordonsky: Pentru mine, ca regizor, a fost unul dintre cele mai importante momente. Atunci mi s-a deschis drumul pe care l-am urmat mai târziu. Dintr-un anumit punct de vedere, acest spectacol mi-a schimbat viaţa.

Nu ştiu cum ar fi fost fără el, dar s-a Întâmplat şi viaţa mea a luat cursul pe care l-a luat. A fost un moment important şi o etapă În viaţa mea profesională. Era al treilea spectacol pe care Îl puneam În scenă.

Primul a fost spectacolul de licenţă pe care l-am montat Într-un teatru profesionist, cu actori profesionişti. A fost un coşmar! Al doilea, un spectacol de care sunt foarte mândru, l-am montat la Mali Theater, teatrul lui Lev Dodin. Acolo m-am simţit În siguranţă.

Eram ca Într-un cuib. Ei erau familia mea, lucram cu actori care Îmi fuseseră parteneri mulţi ani, Îl aveam pe Dodin, echipa tehnică. Toţi oamenii care mi-au fost alături timp de unsprezece ani.

Toate acestea mă făceau să mă simt apărat, protejat. Unchiul Vanea a fost primul risc pe care mi l-am asumat cu adevărat. Era Într-un alt teatru, Într-o altă ţară, Într-o limbă pe care nu o cunoşteam şi cu oameni pe care Îi Întâlneam pentru prima oară.  A fost o aventură.

Aţi avut curaj…

Abia acum realizez. Când eşti mai tânăr, te arunci cu o uşurinţă mult mai mare. Eşti aruncat În apă şi trebuie să Înoţi.

Privind În urmă, ce aţi schimba acum din spectacolul pe care l-aţi făcut atunci?

Sunt schimbări şi schimbări. Nu mă refer la decor, costume, mişcare sau alte lucruri de genul acesta. Nu asta face spectacolul. Ceea ce am făcut noi la Televiziunea Română, dacă priveşti de la o oarecare distanţă, este acelaşi spectacol din punct de vedere vizual şi muzical.

În acest sens nu e nici o schimbare. Dar dacă te apropii din ce În ce mai mult, atunci se văd schimbările În profunzimea lor. Nu noi suntem cei care producem aceste schimbări, ci viaţa este cea care se schimbă.

Au trecut treisprezece ani şi ar fi fost naiv şi caraghios să intrăm de două ori În aceeaşi apă. Trebuie să fim conştienţi că timpul a trecut, că noi ne-am schimbat, şi Încă foarte mult, viaţa celor din jur s-a schimbat, lumea s-a schimbat.

Iar dacă percepem aceste schimbări şi nu ne prefacem că ele nu există, atunci şi În spectacol se Întâmplă transformări, la un nivel insesizabil. Ele nu pot fi văzute cu ochiul liber, dar sunt undeva acolo, În creier, În inimă, În corp, În felul cum se privesc oamenii, În lucrurile pe care le Înţeleg despre viaţă, dragoste, vârstă, despărţire, moarte…

Unchiul Vanea

Acum Înţelegem cu toţii altfel toate aceste lucruri. Schimbările se Întâmplă şi intră În spectacol pe nesimţite, pe dinlăuntru. Textul, situaţia, relaţiile capătă o altă intensitate. Acelaşi text, aceeaşi mizanscenă, acelaşi decor, aceleaşi costume, aceeaşi mişcare, dar totul are o altă intensitate.

Spectacolul Începe cu Astrov care o Întreabă pe Dădacă: „M-am schimbat mult Dădăcuţă?”. Interesant este cum o Întreabă acum Cornel Scripcaru pe Mariana Mihuţ. Ea se uită la el un timp care pare infinit…

Gândurile ei din acel moment şi gândurile lui, toate acestea dau o altă profunzime. În acest sens s-a schimbat povestea. Nu În exterior, ci pe dinăuntru.

Ce are pentru dumneavoastră, cel din acest moment, spectacolul puternic actual?

În acest moment mă preocupă foarte mult problema timpului. Ce este timpul? Ce face cu noi? Cum se scurge el, deşi nu e liniar. E ca un tren care a pornit, dar care În acelaşi timp este suspendat În timp. Trenul ăsta nebun, absolut dement, care stă pe loc. Teoretic, Întotdeauna am fost conştient că tema piesei este timpul.

Dar percepeam totul la nivel teoretic. Acum, nimic nu mai este teoretic, sunt mai bătrân cu treisprezece ani şi văd cum şi peste ceilalţi au trecut aceşti ani. Această stare cuprinde şi dispariţia Irinei Petrescu. Ea trăieşte oricum În acest spectacol, este acolo, mulţi ani din viaţa ei sunt acolo. O ţin minte pe Irina, o simt.

Ating decorul, dar exact acolo l-a atins şi ea. Când realizezi asta, deja nu mai poţi să Îl atingi la fel, să Îi ignori povestea. Este experienţa noastră, iar durerea pierderilor este cuprinsă acolo. Tema timpului, tema vârstei, Îmi sună astăzi mult mai actual, faţă de atunci când eram tânăr şi mă gândeam că vom Îmbătrâni cu toţii, la un moment dat. Acum lucrul acesta a devenit realitate.

Cum aţi ajuns să faceţi acest proiect cu Casa de Producţie a Televiziunii Române?

Ei m-au găsit, mi-au scris. Mi-au spus că vor să producem Unchiul Vanea şi m-au Întrebat dacă vreau. Cred că atât Televiziunea Română, cât şi echipa de proiect şi-au asumat un risc enorm. Prima mea reacţie a fost să spun nu.

De ce?

În primul rând pentru că timp de trei ani nu au jucat acest spectacol. E o burtă În timp. Chiar şi atunci când jucau, eu nu aveam cum să-l văd prea des şi nu ştiam În ce stare este. Mă Întrebam dacă mai este un organism viu sau devenise asemeni mumiilor din Grecia Antică. Atunci pentru ce? Pentru muzeu? Şi cum eram de partea cealaltă a oceanului, Îmi era foarte greu să realizez dacă are sens să facem acest proiect sau nu.

La Început m-am opus, apoi am vorbit cu Mariana Mihuţ şi cu Victor Rebengiuc şi au spus „hai să facem!”. Care ar putea fi lucrul cel mi rău? Să nu iasă. OK. Nu este nici prima, nici ultima oară. Nu este cel mai rău lucru care ni se poate Întâmpla. Mulţumesc celor din echipa TVR pentru că au pus presiune şi au insistat cu entuziasm. Chiar şi-au dorit acest lucru.

Unchiul Vanea

Fără ei nu s-ar fi putut face nimic. Am văzut acest lucru În fiecare minut petrecut pe platou. A fost frumos pentru că, treptat, treptat, energia actorilor i-a cuprins pe toţi. După o săptămână, echipa tehnică lucra deja diferit. Fiecare era asemeni unui artist. Exista o unitate Între toţi cei implicaţi.

Eram cu toţii o echipă, alături de regizorul de televiziune, cel de platou, oamenii care făceau lumina, sunetul, cameramanii, fetele de la machiaj. Acesta a fost un sentiment foarte plăcut.

Cum vi s-a părut toată experienţa lucrului pe platou?

Cred că abia după un timp am să realizez. O să mă trezesc şi o să-mi aduc aminte. În timpul lucrului a fost extaz, euforie. Încă nu a venit timpul să Înţeleg, să realizez. Este prima mea experienţă la televiziune.

Când aveam cinci minute libere, În timp ce aşteptam ceva sau pe cineva, mă uitam un pic În jur şi ca un copil mă minunam de camere, de felul cum se dădea drumul la fum, de lumini… era ca Într-un basm.

Vizual vorbind, ce credeţi că se câştigă În jocul actorilor pe micul ecran şi ce se pierde?

La teatru, spectatorul are libertatea de a alege la ce să se uite. Pe micul ecran ţi se arată unde trebuie să te uiţi: acum la gros-plan, acum la actorul respectiv. Spectatorul este mai puţin independent. Apoi, la teatru, trăirea unui spectacol este mult mai puternică.

Cel din sală nu trăieşte de unul singur, ci alături de ceilalţi cinci sute. Apoi, energia şi stimulii sunt cu totul alţii. La teatru, spectatorul percepe, inconştient, că este parte a unui grup şi cu toţii trăiesc acelaşi moment unic. Teatrul are o forţă colosală. Povestea se Întâmplă aici, acum, În această cameră, chiar În faţa spectatorului.

Este o minune care se Întâmplă aici şi acum şi nu se mai repetă niciodată. Cei din sală simt şi, la un moment dat, conştientizează că participă la un moment istoric. Asta este forţa teatrului. Dă o altă trăire, are un alt nivel şi o emoţie diferită. Asta este ceea ce pierdem În televiziune. Dar câştigăm gros-planul, prim planul, poţi să vezi ochii actorilor aşa cum În teatru nu ai cum să Îi vezi niciodată. Se văd nuanţele.

Poţi să citeşti În ochi lucruri pe care În teatru nu poţi să le vezi. Acesta este un lucru foarte important şi foarte puternic. Uneori mă uitam la repetiţii pe monitor şi vedeam lucruri pe care niciodată nu le observasem Înainte. Cum se uită un personaj la celălalt, cum cade pe gânduri, cum reacţionează. Un câştig sunt şi părţile tehnice.

La teatru nu am fi putut niciodată să punem pe scenă un bazin cu apă sau să facem să plouă. La Televiziune, dintr-o dată venea apa din cer…

La un moment dat aminteaţi de Lev Dodin… au trecut mulţi ani de când vă cunoaşteţi. Cum a evoluat relaţia?

El a fost, este şi va rămâne mereu Profesorul, Mentorul. Ne-am Întâlnit În iunie şi am stat foarte mult de vorbă. A fost un alt tip de discuţie, mai liber. Când eram student Îmi era frică şi tremuram În prezenţa lui. Are o personalitate foarte puternică, nu acceptă compromisurile şi cere foarte mult de la actorii săi.

A trecut timpul şi acum vorbim altfel, ca prieteni. Sigur, prietenul mai mare cu cel mai mic. Acum există o altă deschidere. Respectă şi Îi place ceea ce fac, şi, În acelaşi timp, este mândru. Cred că, un timp, a fost mâhnit pentru că am plecat. Teatrul este familia lui şi Îl doare atunci când cineva pleacă.

Este asemeni unui tată care este trist atunci când copilul creşte şi trebuie să plece de acasă. Senzaţia mea a fost că a depăşit acest moment, iar acum este bucuria revederii.

În America sunteţi profesor universitar. Ce vă place să semănaţi bun În studenţii dumneavoastră?

În primul rând ar trebui să Îi Întrebăm pe ei. Teatrul nu ţine de tehnică. E teatru, nu doar tehnică. Dacă vrei să faci teatru trebuie Îţi pui viaţa pe tavă, dacă nu, e mai bine să renunţi la el pentru totdeauna.

Dacă el devine parte din viaţa ta, din acel moment se naşte şi tehnica, şi expresia, vei Învăţa să vorbeşti, să dansezi, să rosteşti. Dacă eşti motivat, toate aceste lucruri vin de la sine. Atunci găseşti răspunsul la toate Întrebările. Teatrul Înseamnă dorinţă, patimă. Fără ele nu poţi să faci nimic pe scenă.

Ce vă doriţi pentru viitor?

Aventuri frumoase, interesante, Întâlniri noi. Să nu merg pe drumuri ştiute. Să Îmi fie frică. Când reuşeşti să Îţi depăşeşti frica, şi, În ciuda ei, faci totuşi ceva, atunci lucrurile se Întâmplă.

Traducerea: Taisia Orjehovschi

Foto: TVR