Am vorbit cu criticul polonez de teatru Lukasz Drewniak, una dintre vocile puternice ale teatrului politic din Polonia, despre situația noului teatru și relația acestuia cu publicul și societatea, precum și despre ce l-a impresionat la spectacolele vizionate în cadrul FNT 2017.
1 noiembrie 2017, Stiri
Credeți că ”teatrul schimbă lumea”, așa cum spune tema FNT de anul acesta?
Pot vorbi despre Polonia, unde a fost un fel de utopie în trecut, ideea că teatrul are puterea să schimbe realitatea și mintea oamenilor, dar ea a colapsat într-un mod dramatic. Aici e o situație bizară, dreapta este acum la putere. Acum doi ani am avut un fel de trezire, într-o zi, noi oamenii de teatru, când ne-am dat seama că noi nu mai suntem o parte din societate. Am simțit că nu știm nimic despre societatea poloneză. Încercasem timp de zece ani să promovăm teatrul politic, am crezut că această revoluție va schimba publicul și societatea poloneză (care pentru noi erau sinonime). Am crezut că fiecare membru al societății ar trebui să meargă la teatru pentru că este un lucru bun pentru ei, pentru că teatrul este cea mai inovatoare formă de artă. În ultimele decenii ideea asta a fost adevărată, dar acum doi ani ne-am trezit că nu știm unde ne aflăm; artiștii și teatrele sunt acum pe un fel de câmp de luptă. Nu doar noi atacăm politicul, ci și noi suntem atacați de către societate, căci publicul nu mai dorește teatru nou, povești și tipuri de piese noi.
Cum se explică asta?
Societatea poloneză a fost mereu conservatoare. Noi doar am crezut că este liberală. Acum batem în retragere pentru că în ultima stagiune am pierdut 6 teatre și 4 festivaluri. Erau conduse de directori artistici foarte progresivi, existau multe festivaluri dedicate teatrului nou, dar acum, după anumite mișcări ale Ministerului Culturii și autorităților locale, le-am pierdut. Fiecare artist polonez tânăr spune acum că aceasta este ultima stagiune a teatrului polonez. Anul trecut eu și cu prietenii mei am scris multe texte împotriva autorităților și a conservatorismului, dar am eșuat. Nu am reușit să găsim instrumentele necesare pentru a atrage publicul și a împărtăși cu ei sentimentele, temerile și emoțiile noastre. Există un zid uriaș între public și artiști în Polonia.
Ce credeți că ar putea îmbunătăți această situație?
Există un interes viu pentru teatru la noi, spectatorii nu au părăsit teatrele, însă ei vor să vadă spectacole clasice, conservatoare, cu vedete, ori povești simple, ca să poată înțelege tot. Teatrul tânăr a complicat totul, a rescris Shakespeare, Moliere, Cehov, texte poloneze clasice, și într-o zi publicul nu a mai vrut așa ceva. Publicul ar vrea ca noi să facem teatru conservator, dar 90% dintre creatorii de teatru polonezi sunt de stânga și conectați cu noul teatru progresiv. Deci ce putem face?
Ar putea această situație să fie într-un fel și o provocare benefică pentru oamenii de teatru din Polonia?
Nu cred. Am senzația că suntem într-un proces de dispariție a teatrului progresiv, în următoarea decadă. Următorul pas al autorităților va fi să spună – ok, nu aveți suficient public, deci vă vom tăia finanțarea. Eu sunt mai degrabă liberal decât de stânga, deci știu că publicul a devenit mai conservator ca reacție la prea multe experimente. În ultimii 10 ani teatrul nostru s-a dedicat complet experimentelor. Următorul val e de respingere față de acestea. Deci pot înțelege fenomenul, dar majoritatea artiștilor polonezi nu o pot face.
Din FNT 2017, ce impresii și gânduri luați cu Dvs.?
Am văzut doar 5 spectacole, majoritatea mai degrabă conservatoare, numai unul a fost în sensul a ceea ce cred eu că trebuie să fie teatrul, anume spectacolul Rug de Armin Petras. Petras m-a provocat să mă gândesc la transformarea teatrului. Sentimentul din timpul acestui spectacol a fost că e o minge aruncată spre public și care apoi se întoarce înapoi la actori. Mingea asta m-a atins, și era făcută din amintirile noastre, din distanța noastră față de actrițele de pe scenă și de povestea lor. Una dintre actrițe s-a lovit în timpul spectacolului și genunchiul ei a început să sângereze. Acest lucru a fost ca un element extrem de adevăr în teatru, în această poveste. Pot să-mi imaginez un spectacol polonez care să vorbească despre situația noastră actuală, unde am arăta publicului că suntem adevărați, că ”sângerăm”. Dacă, folosind strategiile teatrului politic în dialogul cu societatea, am putea să provocăm artiștii să ”sângereze”, metaforic spus, am putea poate să câștigăm un prim pas în această luptă. Poate. În orice caz, o să încerc să invit acest spectacol la festivalul nostru din Polonia. Poate aceasta este imaginea cea mai puternică din teatrul românesc pe care o iau cu mine.